How BIG was the BANG - Rolling Stones 2007

If you start me up,
If you start me up I'll never stop.

Salutul plin de viaţă al lui Mick Jagger (& Rolling Stones), o promisiune pe care vreme de două ore rebelii Rock'n'Roll au susţinut-o într-un mod nemaivăzut pe la noi. Oricine iubeşte (viaţa, lumea... ori muzica), sau oricine găseşte un sens al vieţii în iubire şi caută o declaraţie de dragoste deosebită trebuie să treacă prin piesa care a deschis la Bucureşti concertul Rolling Stones. Şi, mai ales, trebuie să o primească într-o reprezentaţie live!

You make a grown man cry
Ride like the wind at double speed
I'll take you places that you that you never seen
Start it up.

În formare fiind, anii nouăzeci, înainte de liceu, căutam repere. Dacă în literatură era destul de simplu, doar mergeam în camera de zi şi scotoceam biblioteca, în ceea ce priveşte muzica situaţia era mai complicată în oraşele de provincie. Existau încă "studiourile de înregistrări" unde, nu foarte ieftin, găseai o copie pirat a oricărui LP important al vremurilor - vremuri rock! Dar pentru o poziţionare cît mai precisă în sfera muzicală erau necesare mici propte, un îndrumător şi, în acelaşi timp, un spaţiu al informării cu privire la cele ce se petreceau în universul muzical internaţional. Citeam revista Pop, Rock & Show. Acolo am auzit că cele mai tari concerte din lume le susţin Rolling Stones, Pink Floyd şi AC/DC. Ultimii nu prea mi-au plăcut niciodată. Din sfera metal pe mine mă convinseseră The Four Horsemen (Metallica), pe la nouă ani. Kill'em'all şi acum mă animă, un veritabil energizant fără efecte secundare. Pink Floyd mi-au fost un fel de părinţi, începînd din liceu... iar Rolling Stones, oricît am încercat să îi ascult, rămăseseră doar o trupă de urmărit, cîndva, live... din curiozitate.

Înainte de concert ştiam că Rolling Stones au cea mai impresionantă desfăşurare scenică văzută în istoria muzicii. Şi că au avut-o dintotdeauna, nu doar începînd cu acest turneu, care vrea să pună în umbră teoria cosmologică inventată de Georges Lemaître şi adusă în mainstremul literar de Stephen Hawking, cea a Big Bang-ului.

Blues reunit cu Rock'n'Roll, extravaganţă şi solemnitate, siguranţă dată de o întreagă istorie pornită într-o alură anti-Beatles, o impresionantă industrie (a spectacolului) şi un sunet perfect obţinut în condiţiile unei mişcări continue pe scenă... Asta înseamnă Rolling Stones. Pe mine concertul m-a făcut să descopăr aceste laturi. Înainte nu eram conştient de calibrul formaţiei. Îi consideram teribilişti fără substanţă...


Cum a fost?
Ioana m-a luat de mînă şi mi-a spus încă din iarnă: trebuie să-i vedem pe Rolling Stones! Eu nu ţineam neapărat să fiu prezent pe stadion fiindcă nu prea eram în temă la capitolul Rolling Stones. Apoi, o nouă lovitură aplicată de mine ideii de a merge la Rolling Stones a fost Roger Waters (Budapesta, aprilie 2007): după prestaţia fostului Pink nu credeam că o să mai pot gusta la cote înalte o desfăşurare muzicală în format live...

O călătorie cu trenul spre Bucureşti. Am găsit un oraş atît de încins că mi-a decolorat şepcuţa de soare: dintr-un roşu "pro Michael Schumacher" a trimis-o uşor spre portocaliu. Un asfalt care ardea ochii şi rumenea picioarele. O trecere ironică pe la Casa Poporului, să avem proaspăt în minte un termen de comparaţie pentru montura britanicilor. Apoi terase, în vecinătatea stadionului. Am căutat intrarea după orele 18, Iris deja se topiseră pe scenă. Două filtre la intrare. Prin tunel, spre zona A... o primă ocheadă spre scenă. Mă distram imaginîndu-mi ce ar fi spus Moromete despre instalaţia care aştepta să se aprindă. Apoi: la coadă la apă şi suc, precum în odioasele transporturi de persoane din Schindler's List. Pe scenă au intrat The Charlatans, însă eram deja ascunşi în mulţime. Ne tolăniserăm pe cauciucul care proteja iarba căutînd a ne feri de soarele serii, încă insistent. Apoi pregătirea intrării lor. Pe la nouă jumate a început. Proiecţii fluide, artificii, descărcări de kerosen şi o bucurie de a fi pe scenă pe care am văzut-o şi în ochii lui Roger Waters...

Stăteam lîngă pasarelă, îmi imaginam că băieţii vor veni pe catwalk să salute publicul, precum Depeche Mode o făcuseră cu un an în urmă. Pînă la urmă ne-au salutat de pe scenă, partea ei centrală s-a ridicat şi a ieşit la plimbare prin public...

Un Mick Jagger în formă, cu vreo patru extravieţi, precum în videogames... dacă ar fi ciclist aş zice că a fost dopat... mai agitat decît Dave Gahan, cald şi în acelaşi timp maiestuos, cu o pronunţie românească în citirea unui prompter prin care mi-a amintit de Gary Oldman din Dracula lui Coppola.

Publicul... am simţit că a descoperit vraja Rolling Stones înaintînd în concert. Dar poate că nu am făcut decît să proiectez asupra lui participarea mea la spectacol! Un prim vers cîntat timid - You Can't Always Get What You Want, dezlănţuirea provocată de duetul Jagger-Lisa Fischer, of course, I'll Go Crazy, şi, ca nivel al reacţiilor, un jump-cut la Satisfaction... gata: misiune îndeplinită - It's only Rock'n'roll but I Like It! Apoi doar strigătele manifestînd Sympathy for the Devil şi un reconfortant Brown Sugar final. Aplauze şi dorinţa de a continua, de a continua... căci şi pe mine m-au setat...

If you start me up,
If you start me up I'll never stop.