Mircea Crişan s-a născut în 1924 la Bucureşti. Între 1944 şi 1946 a urmat Conservatorul de Artă Dramatică, clasa Maria Filotti. Debutează la 19 ani în spectacolul cu Lozul cel mare de Shalom Alehem la vestitul teatru Baraşeum din Bucureşti. Urmează spectacolul cu Potopul de S. Berger în regia lui Dinu Negreanu. În 1946 debutează în revista Ca la noi la nimeni - regizor H. Nicolaide - alături de Maria Tănase, Sephi Alşec, Beno Verea şi alţii, în care obţine un succes deosebit. Între 1946 şi 1957 are angajamente la Teatrul Armatei, între 1946 şi 1967 la Teatrul Savoy, joacă la Teatrul de Estradă (înfiinţat în 1949) în reviste de varietăţi cu actori celebri, precum: N. Stroe, Gogu Trestian, Ion Antonescu-Cărăbuş, Horia Căciulescu, Zizi Şerban, Elena Burmaz, Tanţi Căpăţînă, Puiu Călinescu.
Mircea Crişan apare în numeroase reviste muzicale împreună cu vestiţi cîntăreţi de muzică uşoară, ca: George Bunea, Constantin Drăghici, Anda Călugăreanu, Margareta Pîslaru, Marina Voica, Doina Badea. A avut ca parteneri toate vedetele de revistă din anii 1940-1967. Cu Stela Popescu a interpretat scheciuri celebre, de pildă: Costică... dormi? şi Castravetele. În anii '60 M. Crişan apare în numeroase producţii radiofonice şi de televiziune, devenind unul dintre cei mai populari actori umorişti din România. În 1967, cu ocazia unui turneu la Paris, Mircea Crişan nu se mai întoarce în ţară, stabilindu-se apoi în Germania. Aici debutează în 1972 în piesa de music-hall Anatevka de Jerry L. Bloch, în rolul principal, Tejde (premieră la Teatrul de Stat din Ulm, regizor Pavel Fieber). Pînă în 1998 interpretează acest rol, cu un enorm succes, de peste 800 de ori pe toate scenele marilor teatre din Germania. Urmează comediile muzicale Omul din La Mancha de Mitch Leighs, unde interpretează rolul Sancho Panza (1975-1985); rolul Doolitle în My fair Lady de Lloyd Weber (1986); Bob în Irma la Douce de Breffort-Monot (1975-1985). Joacă de asemenea în peste 20 de piese de teatru, printre care: rolul titular în Soldatul Svejk de Hasek; rolul Bran în Stan şi Bran în Germania de Urs Widmer (1981); comisarul Bulianov în Ninotschka de Melchior Langyel (1988 şi 1997); astrologul Smirnov în Crima lordului Savil de Oscar Wilde (1999), rolul lui Feri Bacsi în opereta Silvia de Emmerich Kálman (în 1990-'91 şi '93); joacă în Văduva veselă şi Paganini de Franz Lehar, în Liliacul de Johan Strauss - fiul.
La televiziunea germană apare în peste 60 de filme şi circa 90 de show-uri. Împreună cu Stela Popescu, Constantin Drăghici şi Mirabela Dauer efectuează în anul 2001 un turneu în Israel, cu revista Teatru Bucureşti. Din 1993 încoace, Mircea Crişan este angajat anual în perioada iunie-august la Festivalul de Teatru Medieval din Ralswick.
Manola Romalo: Aţi debutat la 19 ani în piesa Lozul cel mare de Shalom Alehem. Cum a fost acea primă relaţie cu publicul?
Mircea Crişan: Chiar de la prima apariţie mi s-a întîmplat ceea ce a continuat mereu: am avut un mare succes în rolul măcelarului. Seara jucam la teatru, ziua vindeam mezeluri: din asta trăiam. Toţi colegii au zis: Ah, d-aia are aşa succes, pentru că este măcelar! Dar nu are nici o legătură. Un actor bun joacă orice. Visul meu din acea perioadă era ca un actor de la Baraşeum să se îmbolnăvească pentru ca eu să intru în locul lui şi publicul să nu observe! Adică, să joc exact cu vocea şi în stilul acelui actor. Teatrul Baraşeum se afla pe două etaje: sus se juca Potopul, jos un spectacol de revistă cu Maria Tănase. Regizorul Dinu Negreanu îmi scrisese rolul pe o carte de vizită. La începutul piesei ceream un coniac, la sfîrşitul piesei, alt coniac. Între timp se petrecea... potopul! Aşa că aveam timp să joc şi jos, la revistă. Maria Tănase, auzind că pot să-i imit pe toţi ăştia, a zis: Să vie Crişan! Şi am imitat toţi actorii care jucau sus. Lumea leşina de rîs! În timpul războiului am făcut un număr cu imitaţii de bombardament. Locuiam în Bariera Vergului, pe o străduţă mică. De la tramvai pînă acasă, repetam. Făceam zgomote de bombe, imitam avioanele americane deasupra Bucureştiului. (Îmi face o demonstraţie!) Şi cîinii lătrau după mine... Din acel moment am început să joc în toate revistele. Am făcut pe urmă şi filme comice, scrise cu Alexandru Andy. Erau filme de o jumătate de oră, care se puneau înaintea unui spanac, gen România muncitoare sau altele, aşa-zise documentare. Aş, glume! Lumea venea pentru Ilie face sport sau Ilie în luna de miere. Era omor de lume la cinema! După aia, se golea sala.
M.R.: În România aţi fost un actor extraordinar de iubit de public, cu o popularitate formidabilă datorită părţii curajoase. Vestitele scheciuri cu două înţelesuri...
M.C.: ... Da. Nu reuşesc să-mi dau seama cum puteau trece! Eu am fost angajat 11 ani la Teatrul Armatei. Umblam pe la sate, prin munţi, la soldaţi, la manevre. Tocmai că asta a fost prima întîlnire cu Ceauşescu. În 1947, la Constanţa, unde se terminaseră manevrele marinei, la Hotelul Rex, erau adunaţi ofiţerii de marină. După spectacol, pe terasă, veneau toţi să mă felicite. Ofiţeri, amirali... Vine şi un general de infanterie, pe care nu-l cunoşteam. Se apropie de mine şi zice: Asta e diversiune burghezo-moşierească! Abaţi atenţia clasei muncitoare de la probleme şi faci lumea să rîdă!! Sunt peste cincizeci de ani de atunci, dar am momentul în faţă... Pe terasa de la Rex, am crezut că visez! Ceauşescu era pe atunci şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei, adică şeful politrucilor. De atunci a rămas tot timpul cu ochii aţintiţi pe mine. Căuta să mă prindă.
M.R.: Cum produceaţi scheciurile?
M.C.: Toate scheciurile le făceam la-nceput cu Alexandru Andy, cu care am lucrat 20 de ani în duo. Pe urmă l-am luat şi pe Radu Stănescu. Noi lucram toţi trei ca nişte funcţionari. În fiecare zi, de la nouă pîn' la prînz. Aveam, n-aveam treabă, ne adunam şi făceam material. Era ca un fel de atelier de umor. Materialele astea le mai întrebuinţez şi astăzi.
M.R.: Vreţi să daţi exemple de scheciuri politice din acea perioadă?
M.C.: Da. Erau lucruri cu două tăişuri. Era vorba numai de o interpretare specială: gestică, mimică, ton. Celebră a fost Uitucul! Toată lumea a crezut că am uitat textul! În România liberă, unul Atanasiu, m-a înjurat că trec la televiziune şi nu-mi ştiu textul!! Alt cronicar a zis: Cum poate fi un ziarist atît de tîmpit să nu-şi dea seama că a fost o interpretare de mare clasă?! (rîde). Aveam unele, tocmai aşa făcute... pentru unii mai greu de înţeles. Printre altele ziceam: Da, m-am dus la teatru să discut cu directorul o problemă artistică şi el mi-a spus: "Avansuri nu dăm!" Succesul meu se baza pe îndrăzneală. Felul de a spune lucrurile cele mai îndrăzneţe, care puteau fi interpretate de fiecare. Unul dintre scheciurile îndrăzneţe a fost numărul La telefon. Unul venea de la procesul unei rude care fusese arestată şi băgată în închisoare pentru speculă. S-au găsit la el aur şi diamante. Şi ăsta, ieşind de la proces, vorbea cu nevastă-sa la telefon, ştiind că Securitatea ascultă. (M.C. se scoală şi începe scheciul, ţinînd mîna pîlnie.): Alo? Da, dragă. Eu sunt! Da... da... nu, nu acuma. Da... de la spital. E o boală grea... Colitică. Trebuie să mai rămînă acolo: patru ani şi şase luni. Da... aaa... da, contabilul a vorbit destul de frumos, da' pîn' la urmă a căzut şi el. S-au găsit... pietrele alea. Unde?! La ficat! Acolo, între prosoape şi garderobă! Şi atunci, succesul acestui număr în România: toată omenirea a bubuit! Lumea a zis: Uite, Crişan şi-a bătut joc de Securitate! C-ascultă telefoanele. Şi la noi, ca să spui ceva, trebuie să vorbeşti cifrat. Culmea succesului a fost că generalul Staicu de la MAI, de fapt şeful Securităţii, a venit şi m-a felicitat! Da!! Mi-a spus: Bă, Crişane, grozavă a fost aia! Cum i-ai criticat tu pe speculanţi!
M.R.: N-a înţeles nimic?
M.C.: Pentru generalul Staicu, faptul că Securitatea asculta telefoanele era cum ai respira!
M.R.: În anii '60, textele scheciurilor d-voastră reflectau aspecte din viaţa cotidiană a publicului...
M.C.: ... Tocmai asta! Am avut spectacolul de la Teatrul de Păpuşi Ţăndărică cu Matei Avram. Spectacol care a înnebunit lumea!
M.R.: Cum era?
M.C.: Aveam fel de fel de monologuri. Odată, vin pe scenă îmbrăcat în vînător. Zic: Am fost azi-dimineaţă la brutărie. Mă-ntreabă brutarul: "Dom'le, cîte pîini vreţi?" "Una", zic eu. "De ce numa' una? Luaţi două! Luaţi trei." M-am dus pe urmă la mezelărie: "Dom'le, dă-mi o sută de grame de salam". Iar mezelarul "Da' de ce numai o sută de grame, tovarăşe? Luaţi un salam întreg! Carne cîtă vreţi? O jumătate de chil. Cum, tovarăşe?! Da' ia cîteva chile!" (rîde). Nu se găsea nimic pe atunci! Şi, eu în costum de vînător. Pum! Pum! La o prăvălie, zic: "Aici n-aveţi peşte? Nu, aici n-avem carne. Peşte n-are alături."
M.R.: Publicul se identifica total cu personajul Crişan.
M.C.: Da, pentru că eu trăiam pe scenă ceea ce trăia lumea zi de zi. Pentru că era un limbaj între mine şi public, peste organele de cenzură.
M.R.: O complicitate.
M.C.: O complicitate între mine şi toată societatea română. Se ştia de ce parte sunt, partea cui o iau. Pentru că în România nu credea nimeni în comunism! Comunismul a fost impus de ruşi şi noi comunişti n-am avut. Au fost diferiţi şmecheri care s-au încotropit acolo, şi-au făcut negustorie. Ca să aibă avantaje, că le va merge mai bine. De-aia am făcut scheciul A fi sau a nu fi... membru de partid! Un scheci foarte îndrăzneţ!
M.R.: Spuneţi-l!
M.C.: (Cu voce tărăgănat-plictisită): E bine să... a fi. Că dacă eşti... a fi, asta înseamnă că... eşti! E bine şi pentru copii. Ai casă, ai leafă mare, un serviciu bun, nu poate să te dea afară nimeni, dacă.... a fi! Da' e bine şi să... a nu fi! N-ai nici o răspundere, nu te-ntreabă nimeni nimic, ce faci, ce nu faci. Te lasă dracului în pace! Da' parcă tot mai bine e să... a fi. Că dacă... a fi, eşti... Şi nu se mai vorbeşte cu tine: se ia legătura!!
M.R.: Cum reuşeaţi să treceţi de cenzură?
M.C.: Noi ne făcuserăm un sistem! Înaintea spectacolelor, textele trebuia trimise la Comitetul Central. Fiecare program în 30 de exemplare, să se uite dacă nu e ceva. Pe urmă tovarăşii veneau să vadă cum sunt spuse textele. Să nu fie cumva vreo şopârlă... Poate că atunci cînd spui textul faci nişte mimici împotriva partidului. Repetiţia generală la care asistau tovarăşii se numea vizionare. Sistemul nostru era să băgăm la vizionări lucruri grosolane. Adică foarte curajoase. Nu, tovarăşe! Asta nu se poate! Bine, tovarăşe, scoatem. Noi ştiam de la început că asta nu va trece dar, cu asta, scăpau altele!
M.R.: În ce împrejurări aţi început să aveţi ideea să părăsiţi definitiv România?
M.C.: A fost o evoluţie... Ceea ce trăiam, ceea ce vedeam în România, sistemul politic, frica. Un ansamblu de elemente. Am şi acum o scenă sub ochi, la înmormîntarea lui Dej. La televizor s-a văzut ceea ce, dacă te-ai fi aflat acolo, n-ai fi remarcat. Ceauşescu era în cortegiu. Împingea cît putea pe cei care cărau sicriul lui Dej. Să meargă mai repede! Să-l bage dracului mai repede în cavou! Mi-am zis: Ce urmează?... Au fost bineînţeles multe altele... În 1966 s-a mai întîmplat o treabă. De Ziua republicii, pe 30 decembrie, se dădea un mare spectacol de gală în sala de festivităţi a Comitetului Central. Toţi tovarăşii adunaţi. Din vară, vizionări peste vizionări... În fine, după lupte seculare, adică scoate ici, schimbă colea, avem programul. Şi, în seara de 30 decembrie, începe spectacolul. Mă sui pe scenă, încep scheciul meu. De-odată se aude în sală: dring, dring, dring! Ce era? Unul dintre ştabi vroia să ţină un discurs. O dată se reped nişte inşi la mine: Pleacă, mă, de acolo! Ieşi imediat!! Şi trage-i cu înjurături! Ies afară în culise, năucit. Zic: Uite ce ghinion am avut. În mijlocul scheciului... Unul alături zbiară la mine: Da' cine eşti tu, că te plîngi? Era şeful gărzii personale a lui Ceauşescu, unul, colonelul Mladin. Da! Cum vă spun! Mi-a trîntit în obraz toate înjurăturile... Aşa eram trataţi!
M.R.: Un şoc!
M.C.: Da, ăsta a fost un eveniment care mi-a intrat în ficaţi! Pe urmă, în vara lui '67, trebuia să plecăm pentru a doua oară la Paris, tot la Teatrul Olympia unde fuseserăm deja în 1965. Eram invitaţi de directorul Bruno Coquatrix (figură celebră a faimosului teatru parizian unde au debutat toate marile vedete franceze - n.a.). Pentru 1967, starul era Stela Popescu, o frumuseţe de femeie, pe care a mizat Coquatrix. În iunie '67 suntem toţi, dimineaţa, la ora 6, la aeroport. Nu sunt gata paşapoartele. Se ştia de doi ani că plecăm. La opt seara ne-am suit în avion. Pornesc motoarele, se opresc din nou. Se urcă Securitatea şi scoate un dansator din avion.
M.R.: De ce?
M.C.: S-a aflat în ultimul moment că în trupa de turneu erau doi fraţi dansatori. Unul dintre ei a trebuit să coboare! În sfîrşit, pleacă avionul, la 12 noaptea; ajungem în jur de 5 dimineaţa la Paris. Aveam program mare! O emisiune la televiziune, spectacol cu Sammy Davis, o recepţie de gală. Totul - în ajun! Noi am apărut a doua zi dimineaţă! Nimeni nu ne-a mai întîmpinat la aeroport. Nici măcar un hamal n-am avut! Şi atunci m-am hotărît să rămîn. Aşa o bătaie de joc! Am rămas în pantaloni şi cămaşă, pentru că la noi în hotel erau tot timpul securişti care citeau ziarul. Şi dacă eu aş fi plecat cu cel mai mic geamantan, se-ntîmpla ceva cu mine... Mi se făcea rău. Făceau ei să mi se facă rău şi să trebuiască să fiu tratat! Dar aveam paşaportul la mine.
M.R.: La 43 de ani aţi început o nouă carieră artistică în Germania. Cum a decurs această reorientare?
M.C.: E frumoasă întrebarea... Exact ca-n viaţă! După ce ajungi la un punct, poţi să te uiţi îndărăt, să vezi ce-ai făcut. Dar în momentul în care le faci habar n-ai! E o treabă de instinct. Instinctiv mi-am schimbat oarecum - nu de tot, nu se poate schimba tot - anumite lucruri. Am văzut anumite lucruri care merg în Germania, altele care nu trec.
M.R.: De exemplu?
M.C.:Cînd am fost prima oară în fosta RDG, în timpul unui turneu, imediat după război, numărul cu bombardamentul, care avea un succes fantastic atît în România, cît şi în toate ţările socialiste, acolo n-a mers! Cînd am început să fac imitaţia de avioane americane, mi-a venit din sală o răceală, parcă s-ar fi deschis uşa unui enorm frigider... Pe loc am întors-o! Am început să istorisesc alte treburi, alte aiureli. Mi-am dat seama că trebuie verificat întotdeauna ce joci în faţa cui. În umor, nemţii au anumite lucruri tabu. Azi, faţă de acum 35 de ani, sigur că s-au schimbat enorm, sunt mai liberali în direcţia umorului. Dar nu în ceea ce priveşte umorul macabru, ci numai în direcţia umorului scabros. Aşa-zisa libertate care dăinuie acum în aşa-zisa comedie germană e un umor vulgar, numai despre organele sexuale sau, cum zic ei, sub linia de centură. Eu însă am învăţat să ocolesc uşurinţa, să nu fac orice pentru gustul publicului. Într-o carte de Bergson, am dat peste o frază despre fenomenul rîsului. Frază care m-a urmărit toată viaţa: "Publicul să rîdă, dar să nu-i fie ruşine că a rîs!"
M.R.: Într-o ţară străină, marele handicap pentru un actor este limba pe care trebuie s-o înveţe. Cum v-aţi descurcat la început?
M.C.: Ceva germană ştiam, m-am pus pe învăţat. La început, am tradus în germană cîteva scheciuri bune din România şi am început să joc. În spectacole de carnaval de pildă. Pe urmă m-a văzut unul, a vorbit cu un coleg impresar care lucra cu Rudy Carell şi-am lucrat 7 ani cu el şi 11 ani cu Gisela Schlülter (actori satirici extrem de populari, cu care M. Crişan a avut emisiuni foarte cunoscute la TV germană - n.a.). Pe urmă, am putut să mă dezvolt în Germania mult mai bine decît în ţara mea, datorită faptului că aici nu eram de meserie Crişan"! Mi s-au dat să joc rolurile cele mai diferite, în absolut toate genurile în afară de... operă.
M.R.: Pe parcursul a 35 de ani, presa germană v-a dedicat articole critice entuziaste: "atracţia ansamblului", "mare comediant", "excelent actor de caracter", "mereu centrul de interes al piesei" şi, ceea ce revine continuu, faptul că "rolul este croit pe măsura actorului român". Cum explicaţi acest succes în Germania?
M.C.: Ca actor de teatru, am avut norocul să fiu la bază (zîmbeşte şăgalnic)... un actor teribil de bun. Ca să fii acceptat aici, cu accent, şi să faci carieră tot timpul - pentru că joc şi acum, la vîrsta mea, sunt ocupat, în vreme ce atîţia actori nemţi şomează - înseamnă că eu trebuie să fiu de cel puţin douăzeci de ori mai bun. Aici există cu totul alte criterii faţă de jocul actoricesc din România. La nemţi trebuie vorbit foarte răspicat şi articulat.
M.R.: Ce proiecte aveţi în continuare?
M.C.: La sfîrşitul lui septembrie, la Teatrul de Stat din Karlsruhe va avea loc premiera piesei de teatru cu un singur personaj, intitulată Siberia, de vienezul Felix Metterer. Pe urmă continuu cu ea la Teatrul de Stat din Magdeburg, în fosta RDG.
M.R.: Ce v-a atras în mod special în această piesă?
M.C.: Piesa asta este viitorul meu! (rîde) E vorba de un bătrîn într-un azil, care e nemulţumit de toate! Piesa e bazată pe o documentaţie detaliată a catastrofei din azilele de bătrîni. Ceea ce există şi în Germania, la fel ca în România. Bineînţeles, păstrînd proporţiile: aici nu stau chiar doi într-un pat, nu mor de foame, dar au alte probleme. Psihice, de pildă. Cît ar fi societatea de bogată, pînă la urmă bătrînii tot crapă de plictiseală şi de singurătate. Deci voi juca toate nenorocirile unui bătrîn dintr-o ţară capitalistă ca Germania, unde ele nu lipsesc deloc. Eu m-am orientat întotdeauna pe teren. Am dat şi spectacole în azile de bătrîni. Pînă în august, voi juca la Festivalul de vară Störtebeker, pe insula Rügen. Sunt reprezentaţii în aer liber, cu decoruri monumentale, drame cu subiecte din Evul Mediu. Eroul principal este un fel de Iancu Jianu al nemţilor. Totul se întîmplă în insule: avem lupte cu vapoare, focuri de artificii, scene de mare amploare. Anul trecut au venit 300.000 de spectatori! Cînd rezervă la telefon - ceea ce trebuie făcut cu luni înainte - lumea întreabă: Este şi anul ăsta ăla mic şi gras cu numele impronunţabil? Anul 2002 este pentru mine un an de mare succes pentru că, deşi între timp s-a schimbat aproape tot ansamblul Festivalului de vară, pentru ei eu sunt de neînlocuit!