După ce, nu demult, mă plânsesem că festivalurile de pe teritoriul autohton s-au împuţinat, după ce recursesem, pentru umplerea golurilor din informaţia de profil, la relatări despre întâmplările similare de pe alte meleaguri, iată că un număr de reuniuni cu ambiţii şi cuprindere mai mult sau mai puţin naţionale au venit să demonstreze că, departe de a fi în scădere, festivalurile din România proliferează, din contra, cu succes. Este acesta un motiv de bucurie şi un prilej de satisfacţie? La urma urmei, de ce nu?
Un festival se naşte spre a le înlesni locuitorilor din urbea respectivă contactul cu arta, cultura, spiritul, spre a le deschide orizonturi noi, spre a le aduce aproape artişti şi opere pe care, altminteri, aceştia nu ar avea cum să-i sau să le întâlnească. Şi atunci, cine s-ar putea supăra pe apariţia unui nou festival?
Un astfel de festival nou a apărut la Botoşani. Era, desigur, de neînchipuit ca un oraş posesor de teatru şi posesor, mai mult, de tradiţii culturale să nu-şi treacă în "agendă" şi o "defilare" având a face cu scena. De fapt, aici existase mai demult un festival zis al "recuperărilor", care urmărea să redescopere şi să revalorifice scenic piese uitate, neglijate, abandonate ş.a.m.d., dar acesta a sucombat discret, după câteva ediţii mai degrabă improvizate: piesele necunoscute merită, pare-se, să rămână astfel... De astă dată, actorul Florin Aioniţoaie, membru al ansamblului botoşănean şi iniţiator al proaspătului festival (organizat de Asociaţia Focus din urbe), a decis să pornească de la o realitate "palpabilă" şi ilustră, mai exact de la faptul că Mihai Eminescu, născut în apropiere de Botoşani, la Ipoteşti, este, prin sine însuşi, un fel de emblemă spirituală a zonei şi, în consecinţă, un "patron" foarte nimerit al oricărei reuniuni întemeiate aici. A dat, prin urmare, manifestării numele de Festival naţional de rostire a creaţiei eminesciene şi a aşteptat ca actorii cu energie, zel, poftă de muncă, încredere în forţele proprii şi (la fel de important) convingerea că sunt insuficient folosiţi în instituţiile lor să ia cu asalt originala competiţie - cu atât mai originală cu cât, programatic, ea nu reduce aria de inspiraţie a interpreţilor la poezia eminesciană, invitându-i, dimpotrivă, pe aceştia să "conspecteze" în egală măsură proza, dramaturgia şi publicistica Bardului. Surpriza (neplăcută) a fost că în competiţie s-au înscris doar şase concurenţi... În urma vizionării celor şase micro-spectacole (recitaluri de versuri, de fapt) prezentate de Gabriela Andrei (Teatrul "Luceafărul" din Iaşi), Petronela Chiribuţă (Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoşani), Sergiu Aliuş, Camelia Paraschiv (Teatrul "Andrei Mureşanu" din Sfântu Gheorghe), Claudiu Pintican (Teatrul Dramatic din Baia Mare) şi Liliana Hodorogea (Teatrul Naţional din Bucureşti), juriul (din care am făcut parte, ca preşedinte ne-votant, alături de regizorul Alexa Visarion, actorul Adrian Titieni - ambii, şi profesori la UNATC - şi ziaristul botoşănean Mircea Oprea) a acordat unicul trofeu al festivalului ultimei "candidate". Cu speranţa că, pe viitor, competiţia aceasta nou-născută - şi unică, în felul ei - va atrage un număr mult mai mare de participanţi şi că "prestaţiile" lor vor fi mult mai variate ca temă şi stil.
O prospătură, în felul ei, este şi gala organizată la Buzău, din iniţiativa noii directoare a Teatrului "G. Ciprian", Marinela Ţepuş, şi intitulată oarecum rebusistic VedeTeatru, adică, aproximativ, teatru cu vedete. La ediţia de la acest început de vară, prima (urbea munteană mândrindu-se până acum cu trei sau patru ediţii ale unui festival de regie numit, tot aşa de enigmistic, Capul de... regizor), vedete au fost actorii, gazdele promiţând însă să-i onoreze astfel în anii ce vin şi pe regizori, dramaturgi, scenografi etc. Două jurii, unul al "specialiştilor" (alcătuit din critici) şi unul al "profanilor" (alcătuit din spectatori desemnaţi în prealabil), au trecut în revistă un număr de spectacole, mai ales bucureştene, alegând în final trei câştigători: Şefele de Werner Schwab, producţie a Teatrului Odeon în regia lui Sorin Militaru, şi, la categoria pub, The Sunshine Play de Peca Ştefan, regizată de Ana Mărgineanu la Teatrul Luni de la Green Hours (criticii), respectiv Variaţiuni enigmatice de Eric-Emmanuel Schmitt, montare a Teatrului "Nottara" în regia lui Claudiu Goga (publicul).
Printre spectacolele din festival s-a numărat şi o producţie a teatrului buzoian, Fii cuminte, Cristofor! de Aurel Baranga, marcând debutul în regie al unei cunoscute actriţe de teatru şi film - Diana Lupescu. Opţiune destul de neobişnuită în ziua de azi, textul lui Baranga, numărând mai bine de 40 de ani, se relevă, la o contemplare lipsită de prejudecăţi, ca o comedie de situaţii încă atrăgătoare, vioaie şi alertă, cu personaje viguroase şi peripeţii savuroase. Noua directoare de scenă s-a descurcat mulţumitor cu împletirea şi descurcarea iţelor comice, precum şi la capitolul lucrului cu actorii - Tania Popa (foarte bună într-un rol dublu, de contrast puternic între ipostaze), Silviu Biriş (simpatic şi eficient), Magda Catone (excelentă într-o compoziţie savuroasă), Cristian Nicolaie -, rămânând însă datoare în privinţa acurateţii, inclusiv filologice, a mizanscenei. Oricum, o posibilă vedetă regizorală are şanse să "eclozeze", în viitor, din certificata vedetă actoricească, ridicând şi în acest fel nivelul de interes al festivalului. Căci printre misiunile unui festival se numără, după cum se ştie, şi aceea prospectivă.