Cum s-a declanşat "Anul Caragiale", teatrele s-au pus pe treabă şi piesele celebrului dramaturg au (re)apărut pe afiş. Semnalul l-au dat Naţionalele din Iaşi, Bucureşti, Craiova şi Teatrul Naţional de Televiziune. Acum, toată lumea se grăbeşte să răspundă unui apel de conştiinţă sau... ministerial, punînd în scenă textele patronului spiritual al teatrului nostru. Puţini se mai gîndesc, însă, la calitate şi exigenţă, la un strop de noutate sau individualitate. Totul e să fie ori să semene măcar cu Caragiale. Numai că mulţi chemaţi, puţini aleşi! Iar autorul Scrisorii pierdute rămîne o nucă prea tare pentru cei nedeprinşi cu urcuşul către zonele de altitudine ale adevărului artistic. Am înţeles acest lucru şi din spectacolele prezentate în "Zilele Caragiale" de la Craiova...
O scrisoare... trădată!
Primul spectacol, cu O scrisoare pierdută, adus în Bănie de Teatrul Naţional din Iaşi, îşi începe "lanţul slăbiciunilor" încă de la ridicarea cortinei, printr-un decor deconcertant: un nefericit şi confuz mariaj între elemente de mobilă stil şi scheletul sărăcăcios al unei scări interioare, cu pasarelă, decor în care cu greu cineva dintre cei prezenţi ar fi putut recunoaşte mîna admirabilei scenografe Doina Levintza. La fel de neinspirată şi meschină este şi ambianţa din actul al doilea, al adunării electorale, unde vorbitorii sunt cocoţaţi pe o tribună, la înălţimea podului, vorbindu-le alegătorilor care stau... cu spatele la ei şi cată cu privirea prea des printre noi, în public! Şirul dezamăgirilor continuă cu eterogenitatea interpretării, unde cîteva personaje (Trahanache, Zoe) evoluează în cheie dorit realistă, în timp ce altele forţează cu spor şi fără spor nota parodică (Pristanda, Farfuridi, Agamiţă Dandanache, Cetăţeanul turmentat), iar altele, în frunte cu Tipătescu sau Brînzovenescu, sunt atît de şterse încît ne dau doar sentimentul unor citate din capodopera al cărei farmec rămîne undeva în aer, împreună cu replicile-i nemuritoare. Monologuri celebre, cum sunt acelea rostite de Caţavencu (la tribună), Cetăţeanul turmentat (la găsirea scrisorii), Dandanache (pe care-l aflăm în grădină, alintîndu-se neverosimil într-un leagăn), sunt ratate ca efec comic şi ca importanţă în construcţia spectacolului, în vreme ce relaţia dintre personaje, cum ar fi Tipătescu şi Zoe, este neconvingătoare, iar Pristanda, de pildă, dă buzna în scena "electorală" să-i sufle o veste-bombă lui Trahanache, dar ne-o spune complice nouă, spectatorilor, el aflîndu-se cu spatele la "venerabilul" cocoţat la tribună.
Cîte un rar moment de haz, iscat mai ales de Doru Aftanasiu în Farfuridi şi Daniel Busuioc în Pristanda, sau încercările oneste de a lega ceva credibil din partea unor buni actori ca Petre Ciubotaru (Trahanache), Sergiu Tudose (Nae Caţavencu), Doina Deleanu (Zoe) şi Emil Coşeriu (Cetăţeanul turmentat) eşuează prin neputinţa regizorului Virgil Tănase de a coagula energiile actoriceşti şi a impune "cheia" spectacolului, prea adeseori artificios şi fără ritm. Lipseşte o gîndire scenică limpede, coerentă şi inventivă, de profunzime, în consens cu generozitatea textului şi cu cerinţele receptării sale astăzi. Însoţirea discursurilor cu sunete live de toacă reprezintă mult prea puţin! Dar inimosul public din Bănie n-a uitat să răsplătească efortul, de joc şi de deplasare obositoare al trupei, cu aplauze.
Alt decor, altă viaţă!
Mult mai aproape de straiele în care poate să ne cucerească Nenea Iancu ni s-a înfăţişat reprezentaţia Naţionalului craiovean cu D-ale carnavalului. Meritul iniţial al regizorului Mircea Cornişteanu este acela de a-şi fi ales o distribuţie aproape perfectă, dar cu talentatul Mihai Arsene poate încă timid la debutul într-un rol atît de important cum este Nae Girimea şi cu foarte tînăra Gina Călinoiu, cam firavă în Didina Mazu. Adevărata lovitură a regiei coincide cu inspiratul gest de a-l fi "distribuit" pe Valeriu Moisescu în... realizatorul decorurilor. Căci fie prin acea permanentă legătură la vedere dintre încăperile frizeriei ori dintre anticamera carnavalului şi barul de la subsol, propice "magnetizării", fie prin discretele deschideri prin fereastră, către strada din faţă, ori la uliţa dosnică, ce duce către întunericul mahalalei, decorul pregăteşte şi facilitează atît fluenţa reprezentaţiei, ritmul ei alert, uneori năucitor, ca în finalul furtunos al primului act, cît şi picătura de imprevizibil, de mister, de surpriză, fără de care nu ne-am simţi captivaţi de peripeţiile altfel atît de familiare ale eroilor. Ori n-am simţi cît de atent este Nenea Iancu la pulsul românesc al zilei, aşa cum ne-o dovedeşte finalul, unde, în locul portretului autorului, se zăreşte steagul de-acum bine cunoscut al Uniunii Europene, mălaiul vrabiei noastre naţionale. Aici, poate nu mai era nevoie de gesturile personajelor de "la revedere", cu batistuţele tricolore, ce încarcă, explică şi riscă să risipească farmecul final. Excelentele performanţe actoriceşti realizate, în ordine, de Nicolae Poghirc (Crăcănel), fără îndoială revelaţia spectacolului, Sorin Leoveanu (Catindatul), Ilie Gheorghe (Pampon), Adrian Andone (Iordache) şi Mirela Cioabă (Miţa Baston), fără excesele de zel, uşor stridente, ce o împiedică să-şi desfăşoare rolul în crescendo, reprezintă bucuriile cele mai durabile ale unui public care i-a aplaudat adeseori pe interpreţi la scenă deschisă.
La imaginea viu colorată a spectacolului, la propriu şi la figurat, contribuie şi costumele "mahalalei de catifea", ironic carnavaleşti, ale Luanei Drăgoescu, în timp ce manelele omniprezente, dragele şi blestematele manele (ilustraţia muzicală gîndită de Mircea Cornişteanu şi Valentin Pîrlogea), antrenează personajele la scene fierbinţi de disperare şi amor sau exasperează pe aceia din sală care au idiosincrazie la această "muzică", fără a putea spune, însă, că ea nu există, că nu ne invadează cu hărnicie în autobuz, pe stradă, la radio şi televiziune. Cu alte cuvinte, maneaua "e cu noi", monşer, nu numai în frizeria lui Nae Girimea, nu-i aşa?
Pe un franc, poet
Din fericire pentru toţi, "manelişti" şi, mai ales, "nemanelişti", după ce scriitorul Al Firescu ne-a prezentat cu superbe argumente imaginea lui Caragiale meloman şi a lui "Nenea Iancu" mare gurmand, gazdele ne-au rezervat o surpriză cu valoare de eveniment. Mă refer la recitalul lui Tudor Gheorghe, intitulat Pe un franc, poet, realizat în exclusivitate pe versurile lui I.L. Caragiale! A fost un ceas de artă adevărată, dens şi fascinant, chiar şi pentru cariera unui actor căruia nu i-au lipsit succesele.