Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Un interviu (întîrziat) cu Dan Puric


România Liberă, octombrie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Greu să dai de Dan Puric! Greu la telefon, darmite "în carne şi oase". Mereu în viteză, împărţindu-şi timpul între scena Teatrului Naţional din Bucureşti şi Centrul Cultural European, unde activează trupa sa, Passepartout, mereu pregătit să transforme în faptă un nou proiect de spectacol pe scenă ori să împlinească gîndul colaborării cu Teatrul Naţional de Televiziune, acest pînă mai ieri "copil teribil" în casa Thaliei, iar astăzi unul dintre cei mai importanţi slujitori şi totodată reformatori ai limbajului teatral românesc te surprinde prin debordanta lui energie şi vioiciune intelectuală, pe care le dăruieşte publicului şi celor din jur, chiar şi atunci cînd este vorba de un... interviu.

Ion Parhon: S-o luăm de la vacanţă. Cum a fost?
Dan Puric: Am fost cîteva zile la munte, de care aveam, cred, mare nevoie, mai ales după turneele cu Made in Romania la Festivalurile internaţionale de la Grenoble şi Ulm.

I.P.: Un reputat critic, Andrei Băleanu, îmi spunea că spectacolul vostru de la Ulm a impus un gen de umor de mare altitudine, prin mesaj şi expresie scenică, binevenit într-o vreme cînd comicul este confundat tot mai des cu vulgaritatea, cu prostul gust. Cum au fost percepute spectacolele de către public?
D.P.: La Grenoble, o sală arhiplină a aplaudat minute în şir reprezentaţia noastră, considerată de gazde drept cel mai surprinzător şi important spectacol din festival. Am sesizat o curiozitate aproape exotică a francezilor pentru noi, dar şi un entuziasm copleşitor la finalul spectacolului. Cred că, dacă politicienii se ocupă mai bine sau mai rău de imaginea României afară, noi, artiştii, suntem cei care luminăm, pe drept cuvînt, obrazul ţării în Europa şi în lume. La Ulm, nemţii au privit într-o tăcere mormîntală spectacolul, iar în final au izbucnit în urale, ce nu le prea defineşte firea, nu-i aşa? Dintre elogiile din presă, am reţinut şi o "decodificare" amuzantă: "O călătorie prin istorie, modernă, liberă şi suverană. Este emoţionant repertoriul acestui tip de realism ironic... Şi dragostea? Post-ideologică şi actualizată. Bărbaţii stau în cap, sprijiniţi de femei". Poţi să mai spui ceva?

I.P.: Pentru că ne aflăm chiar la Naţional, spune-mi ceva despre noile tale premiere din teatrul unde ştiu că multă lume vine să te vadă în Toujours l'amour şi în Jocul dragostei şi-al întîmplării.
D.P
.: Peste puţină vreme vom relua repetiţiile, mai bine zis vom finisa lucrul la O noapte furtunoasă, de Caragiale, în regia lui Felix Alexa, spectacol în care joc rolul lui Rică Venturiano. Aştept cu nerăbdare premiera, întîlnirea publicului cu Rică, pe care-l consider cea mai mare lichea din teatrul lui Caragiale. Din el se trag toţi oamenii politici lipsiţi de coloană vertebrală şi caracter. El migrează prin istorie pînă în zilele noastre, fără să evolueze. Este o genă a mizerabilităţii politice româneşti...

I.P.: Ce se mai întîmplă cu One man show, spectacolul tău apreciat în străinătate, dar aproape necunoscut în ţară?
D.P.: Da, l-am prezentat la Chicago, unde am luat şi premiu, în Irlanda, la Belfast, dar şi în Germania, Elveţia sau Franţa, la Marsilia, într-un prestigios festival internaţional. Mai bine zis, am prezentat doar o parte din spectacolul care, în actuala înfăţişare, cu domnul Valentin Mareş ca producător, va porni într-un scurt turneu prin ţară la începutul lunii noiembrie. Finalul turneului va fi pe scena Naţionalului bucureştean, după care nădăjduiesc să ajung la Arad, în cadrul Festivalului naţional de teatru clasic, unde am primit o invitaţie în acest sens.

I.P.: Nu mi-ai spus încă nimic despre Passepartout. Ce gînduri ai cu trupa ta?
D.P.: Lucrăm la un spectacol al Naţionalului bucureştean cu Parada modei, în costumele haute-couture realizate de Doina Levintza, vreo 200 la număr. cnceputul a fost făcut deja, printr-o reprezentaţie pe care am oferit-o la Hanovra, la Expo 2000. Era doar sîmburele spectacolului ce va avea premiera în toamnă, la Bucureşti. Voi pune accentul pe relaţia manechin-costum, mai ales pe misterul drumului de la manechin la femeie, gîndit ca o renaştere. Mă interesează nu frumosul industrial, de serie, ca linie de fabricaţie, ci frumosul individual şi conştientizat dinăuntru, într-o vreme cînd totul este supus standardizării.

I.P.: Cam multe lucruri pentru toamna asta, nu crezi?
D.P.: Şi nu m-am referit la cel mai dificil dintre ele!

I.P.: Să-l dezvăluim acum, la urmă, dar nu cel din urmă, nu-i aşa?
D.P.: La urmă, dar cel mai greu! Este vorba de un spectacol consacrat celor 150 de ani de teatru românesc, programat pe scena Naţionalului bucureştean, pe un scenariu conceput de mine, cu trupa Passepartout şi cîţiva colegi din teatru. Vreau să evit festivismul, acel respect mai degrabă muzeistic. Mă gîndesc la un spectacol bogat în metafore, dinamic şi viu colorat, despre condiţia eroică a teatrului românesc, ca factor de identitate şi rezistenţă naţională, iar pe de altă parte ca expresie a dialogului fructuos între culturi. Cînd voi termina toate acestea sper să se împlinească şi gîndurile mai vechi de colaborare cu televiziunea. Mă refer atît la preluarea spectacolelor cu Costumele şi Toujours l'amour, cît şi la un spectacol nou, de o jumătate de ceas, pe muzica lui Gheorghe Zamfir. Dar să trăim pînă atunci şi să facem! Căci la proiecte toţi suntem zmei, se ştie...



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer