Interviu cu Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ - Cei doi magnifici

Cel mai mare succes cinematografic românesc Pădurea spînzuraţilor, avea să fie şi debutul (pentru că tot vorbim de actori) unui cuplu fascinant, cel al Marianei Mihuţ cu Victor Rebengiuc. Atunci cînd maestrul Liviu Ciulei a ales-o pentru rolul viitoarei soţii a lui Apostol Bologa, Mariana Mihuţ încă nu jucase pe scenă. Era studentă. Cea care avea să devină o remarcabilă actriţă de teatru a început cu cinematograful. Mărturiseşte chiar că preferă să se uite la filme (dacă se poate de Ingmar Bergman), dar totuşi să joace seară de seară în faţa unui public viu. Interviul pe care cei doi magnifici mi l-au acordat cu multă generozitate, s-a petrecut în chiar cabina doamnei Bulandra. În jurul nostru parcă totul se oprise în loc şi pătrunsesem într-o lume paralelă atemporală. Eram înconjuraţi de costume rafinate şi de spiritul artei autentice. De cîtăva vreme cei doi fermecători (la propriu) artişti începuseră repetiţiile pentru Unchiul Vania în regia unui tînăr rus cu renume internaţional, Iura Kordonski, pe care telespectatorii nostri au avut ocazia să-l cunoască, măcar fugitiv, în seara decernării premiilor UNITER.

I. M-N.: Doamnă Mariana Mihuţ, în splendida dv. carieră au existat roluri pe care vi le-aţi dorit în mod special?
M.M.: Întotdeauna am considerat rolurile nişte cadouri. Am avut norocul să joc cu cei mai mari actori ai acestei ţări şi în regia celor mai străluciţi maeştri. Cu Liviu Ciulei am făcut spectacolele O scrisoare pierdută, Furtuna, Pescăruşul, Lungul drum al zilei către noapte... Iar în cinema partitura cu adevărat importantă rămîne cea din De ce trag clopotele, Mitică? în viziunea lui Lucian Pintilie.

I. M-N.: Aţi avut un model înainte de a ajunge studentă la teatru?
M.M.: Nu. Atunci mi se părea că pot juca mai bine decît toată lumea. Cînd eram în şcoală, acasă, familia mea cumpărase un televizor şi făceam tot felul de comentarii la adresa unor mari nume care interpretau personaje celebre.

I. M-N.: V-au încurajat părinţii în această pasiune?
M.M.: Făcusem realul şi mi-au îngăduit să dau o singură dată admiterea în speranţa că o să-mi treacă povestea cu actoria. Numai că am intrat.

I. M-N.: Care v-au fost principalii profesori?
M.M.: Pop Marţian şi Octavian Cotescu.

I. M-N.: Cu acesta din urmă aţi fost de multe ori pe aceleaşi afişe. Nu v-a stînjenit ideea?
M.M.: Nu. Cu Octav am rămas chiar buni prieteni şi el niciodată nu spunea ca profesor "Fă ca mine". De altfel de asta nici nu am vrut la rîndul meu să fiu dascăl. Mi-era foarte greu să dau nişte verdicte sigure, atîta vreme cît la rîndul meu aveam de multe ori îndoieli. Şi în plus să-mi asum responsabilitatea pentru alţii... Cred că am refuzat din spirit de conservare.

I. M-N.: Există un anumit gen pe care îl preferaţi?
M.M.: Îmi plac ipostazele cele mai neaşteptate, mai nebune, mai trăsnite. Dar încerc mereu să îmi păstrez stăpînirea de sine, echilibrul. Am o personalitate stabilă. Cred că menirea teatrului este să ne dea tăria să trecem cu bine peste momentele grele.

I. M-N.: Aţi întruchipat de altfel deja peste 100 de personaje importante.
M.M.: Cel mai mult m-a marcat premiera cu Revizorul (1972)

I. M-N.: Al cărui subiect i-a speriat într-atît pe politruci încît l-au interzis!
M.M.: Era un spectacol zguduitor, cu care, dacă timpurile n-ar fi fost atît de neprielnice am fi putut să facem turnee în lumea întreagă. Toma Caragiu era extraordinar la repetiţii şi de multe ori în pauză venea să stăm mult de vorbă în cabină. După aceea avea să se producă o ruptură ireparabilă în lumea teatrului românesc. Curînd, Lucian Pintilie şi Liviu Ciulei aveau să plece din ţară. Iar Toma...

I. M-N.: Nu aţi jucat numai la Teatrul Bulandra, nu-i aşa?
M.M.: Nu. Am jucat la Nottara un muzical, Bună seara, domnule Wilde pe muzica regretatului Henri Mălineanu, în regia lui Alexandru Bocăneţ şi în coregrafia lui Cornel Patrichi. La noi a avut practic loc premiera mondială. Mi-a făcut o foarte mare plăcere. Am interpretat piese din repertoriu universal şi pe scena Odeonului, a Naţionalului şi a Giuleştiului.

I. M-N.: Vă plac turneele?
M.M.: Enorm. În 1979 am fost cu Scrisoarea pierdută şi Elisabeta în America, iar acum cîţiva ani s-a făcut o coproducţie în regia lui Silviu Purcărete şi am jucat la Limoges şi Bologna De Sade în franceză şi italiană.

I. M-N.: Nu v-a fost greu?
M.M.: Ba da. Mă concentram mereu să nu greşesc la pronunţie. Dar Purcărete a avut ideea ca de fiecare dată şi actorii de acolo să spună cîteva replici în română.

I. M-N.: Cine mai era, din ţară?
M.M.: Victor (Rebengiuc) şi Ilie Gheorghe.

I. M-N.: Regretaţi că nu v-aţi scris memoriile?
M.M.: Îmi pare doar rău că n-am notat întîlnirile cu personaje irepetabile cum ar fi Emil Botta, care ne-a făcut onoarea să ne fie bun prieten.

I. M-N.: El părea oricum că aparţine unei lumi ireale. Şi chiar mă surprinde că a reuşit să se strecoare parcă înşelînd de fiecare dată vigilenţa partidului unic, care nu avea nevoie de chipuri atît de spiritualizate, să joace, puţin şi în cinema, chiar dacă nu pe măsura talentului său.
M.M.: Suferea de insomnii şi pe la 11-12 noaptea ne dădea telefon şi vorbeam ore întregi. Avea un simţ al umorului extraordinar şi o ironie fină. Păcat că n-am notat.

După o atmosferă de o serenitate absolută, gingăşie sufletească şi calm cabina d-nei Bulandra a fost cuprinsă de un adevărat spirit vulcanic. Sosise maestrul Rebengiuc. La rîndul său urma să intre în cîteva clipe în pielea unui personaj cehovian, respectiv cel al profesorului Serebreakov. D-na Mariana Mihuţ va fi doica în Unchiul Vania.

I. M-N.: D-le Victor Rebengiuc, totul a început, parcă predestinat, de la Pădurea spînzuraţilor, în carieră şi în cuplu. Aţi dat lovitura.
V.R.: Da, atunci s-a întîmplat.

I. M-N.: La 35 de ani de la premieră, pe 16 martie 2000, a fost o seară plină de nostalgie şi trăiri intense, găzduită de căminul tuturor cinefililor adevăraţi, de draga noastră Cinematecă română. Ştiu că aţi rămas în sală să revedeţi această capodoperă incontestabilă a cinematografului românesc, prin care ne-am făcut cunoscuţi şi premiaţi şi la Cannes. Cum vi s-a părut filmul acum?
V.R.: Este absolut proaspăt, nedatat. A fost o foarte mare bucurie pentru mine. Iniţial voisem să rămîn doar cîteva minute după festivitate şi n-am mai putut pleca. Şi nu din narcisism. Mi s-a părut chiar că pelicula are noi valenţe, dacă stăm să ne gîndim la Iugoslavia şi la permanentul zbucium actual. Îi corespunde perfect.

I. M-N.: Am să vă întreb şi pe dv. dacă există roluri pe care aţi fi vrut să le interpretaţi.
V.R.: Dacă îţi doreşti prea mult un rol, sigur eşuezi. Aşa încît am lăsat lucrurile să meargă de la sine. Am jucat cu toţi regizorii cu care mi-aş fi dorit vreodată. Mă simt împlinit din punctul ăsta de vedere. în curînd voi face două spectacole şi cu Tompa Gabor şi respectiv Alexandru Dabija, astfel împlinindu-se cercul celor mai mari maeştri. Nu îndrăznesc să visez, dar sigur mi-ar fi plăcut să joc cu Peter Brook sau Lev Dodin. Mă deranjează regizorii care nu ştiu ce să-ţi ceară. Eu am o formă de realism funciar şi refuz lucrurile nelogice. Studiez în profunzime fiecare rol în parte şi, de exemplu, în cinema am avut norocul să joc ecranizări, şi deci personaje foarte bine conturate.

I. M-N.: Care este relaţia dv. cu personajul Moromete pe care Pintilie îl îndrăgeşte aşa de mult, ca de altfel întregul film al lui Stere Gulea?
V.R.: Mi s-a părut surprinzător ca propunere. Nu jucasem pînă atunci decît roluri de citadini. Datorită lui însă am luat cîteva premii importante, în '88, inclusiv la Festivalul de la San Remo.

I. M-N.: Există ceva pe agenda dv. cinematografică sau sunteţi la fel de superstiţios ca soţia dv., deşi recordul în materie îl deţine Ştefan Iordache, care face trei paşi înapoi dacă vede o mîţă chiar dacă nu e neagră, doar la gîndul că ar putea avea un pui tuciuriu încă nenăscut?
V.R.: În cinema deocamdată nimic, în schimb pregătesc cu Alexandru Dabija Colonelul Pasăre, iar cu Tompa Gabor Aşteptîndu-l pe Godot.

Aş fi vrut să nu mai fie repetiţiile cu Unchiul Vania în acea dimineaţă, dar ştiam bine că foarte curînd, pe 10 mai, zi mare pentru noi cei de faţă, avea să fie premiera. Dar mai ales aş mai fi vrut ca şi la noi să existe acea înnobilare regală a actorilor aleşi de Bunul Dumnezeu şi să putem spune" În această seară, pe scenă vor urca Dame Mariana Mihuţ şi Sir Victor Rebengiuc".