Râzi de te prăpădeşti.
Poantele vin în galop, la fel ca-n serialul T.V. - poate chiar mai aglomerate, pentru că spaţiul e limitat (lung-metrajul durează doar cât trei episoade de televiziune), iar inspiraţia autorilor pare să fi dat în clocot. Tot la fel ca-n serial, umorul curge cu o dezinvoltură rară, gagurile sunt la ele acasă, se rostogolesc unele peste altele fără o clipă de răgaz, fără loc de "râsete din off", fără a-ţi lăsa măcar timp să le conştientizezi pe toate. Şi multe nu-s uşoare deloc - căci Simpsonii, cum bine ştim, sunt un brand crunt, cu umor adesea negru, uneori absurd, câteodată sadic de-a binelea, şi permanent atroce în cheia satirei sociale. Serialul a taxat dintotdeauna, nemilos ca un Caragiale cum Forman american, toate automatismele, idiosincraziile, stereotipiile, marotele, platitudinile, maniile, prostiile şi perversităţile multiple ale familiei suburbane de nivel mediu (nici nu e de mirare că Internetul e plin de variante porno care, evident, rimează la fix cu povestirea G-rated).
Bineînţeles că cel mai angoasant personaj e dulcele de Homer, un tătic de-o cretinătate monumentală - acea marcă specială de tâmpenie care-ţi creează angoase apocaliptice, făcându-te să înţelegi cel mai fine afirmaţia lui Einstein, conform căreia dintre răutate şi prostie cea de-a doua e incomparabil mai periculoasă căci... nu are limite! Homer e genul de cetăţean în stare să pună în pericol tot oraşul, doar pentru că el e "mai 'oţ" şi trebuie musai să-şi arunce cu personalitate gunoiul - adică exact ceea ce se întâmplă şi la începutul acestui lung-metraj îndelung aşteptat. Evident, apocalipsa se va declanşa prompt, conform celui mai ortodox murphysm (dacă ceva poate să meargă prost, atunci sigur va merge prost) şi... şi nici n-are rost să povestim - că dacă s-ar povesti, n-ar mai fi cu haz. Tot scenariul filmului e un tour-de-force de deconstructivism, urmărind cu meticuloasă rigoare desfăşurarea aparent haotică a dezastrului galopant. Fiecare plot şi sub-plot, fiecare situaţie dramatică şi secvenţă, fiecare context şi subtext nu e decât un pretext pentru a pune în pagină cât mai multe simpsonisme; nu lipseşte gloata springfieldezilor cu făclii venind să-l linşeze pe Homer, nu lipsesc secvenţele din Biroul Oval, cu implicarea Preşedintelui Arnold Schwarzenegger, nu lipseşte nici apariţia lui Hillary Clinton pe post de Preşedinte (într-un film în film) şi nici un cameo al lui Tom Hanks as himself; şi multe, multe, multe altele, dintre care cele de mai sus au fost doar câteva exemple.
Cum bine ştim, împrejurul fenomenalei imbecilităţi ale lui Homer (Dan Castellaneta) gravitează pragmatismul creator şi raţional al lui Marge (Julie Kavner), genialitatea buimac-perversă a lui Bart (Nancy Cartwright), inteligenţa precoce, ironică şi auto-ironică, a Lisei (Yeardley Smith), şi bizarele intervenţii inspirat-sugariceşti ale lui Maggie - toate la un loc întregind imposibil-veridica familie Simpson. În jurul lor, mult mai larga "familie" a societăţii americane din ultimii douăzeci de ani, cu personaje cunoscute din serial sau inventate anume pentru film, amplifică sensurile umane ale povestirii, cu valenţele ei de super-satiră. Aşa cum era de aşteptat, implicarea temporală nu lipseşte - în cazul de faţă, sub forma obsesiilor ecologice ale unora, de la care porneşte tot buclucul; negativul principal (Russ Cargill / Albert Brooks) este directorul Agenţiei de Protecţia Mediului, iar trupele din subordinea sa sunt compuse cam la fel de paranoic ca-n fanteziile serioase ale lui Terry Gilliam. Tot ca-n atâtea alte scenarii contemporane (unele de ficţiune, altele de... contingenţă), punctul culminant constă în acţiunea de bombardare nucleară a orăşelului "contaminat" Springfield, pe care Homer şi Bart o vor zădărnici prin inegalabila lor combinaţie de geniu tembel şi superheroism năuc.
Ambalajul în care ni se livrează această povestire numai în aparenţă trăsnită (orice ochi mai atent - sau mai cunoscător - poate decela rigoarea unei asemenea construcţii dramaturgice menită să rezulte într-o avalanşă de poante claie peste grămadă) este o concepţie de decupaj şi montaj la fel de elaborată. Grafica de o liniaritate caricaturală ultra-simplistă, în care caracterele, emoţiile şi stările se exprimă prin infime nuanţe ale aceloraşi omniprezente fizionomii cu ochi bulbucaţi, bărbii degenerate şi prognatism (peste care se trântesc, din doar trei linii, cele mai aberante pieptănături), continuă să fie respectată, fără nici o încercare de a o adultera cu ajutorul metodelor digitale de azi. Computerul lucrează discret, în subsidiar, devenind poate mai explicit doar în unele planuri-ansamblu de masă. Creativitatea lui Matt Groening, transpusă vizual de regia lui David Silverman, nu se dezminte, punctând permanent concepţia de imagine cu încadraturi surprinzătoare, unghiulaţii insolite şi ale compoziţii şocante, exploatate cu măiestrie în numele autosatirei cinematografice (de exemplu, cadrul cu muşcătura din burger "filmată" din gura personajului, ingeniozitatea soluţiilor "pudice" din goana lui Bart gol pe skateboard, sau diversele "figuri de stil" din tratarea momentelor în principiu naturaliste sau violente - şi apreciabil de multe altele).
Dacă stai să te gândeşti, e de mirare că americanii au aşteptat aproape douăzeci de ani pentru a-i aduce pe Simpsoni pe marele ecran, în format de lung-metraj - mai ales că franciza a puit colateral din abundenţă, atât la televiziune, cât şi în domeniul jocurilor video şi al altor aplicaţii pe computer şi net. Noroc că pariul a reuşit - măcar de data asta; căci (din nou printr-o poantă de un umor simpsonian tipic), ultimul cuvânt al filmului este şi primul rostit vreodată de Maggie - şi sună astfel:
"Sequel!"
26 iulie, 2007, h. 03:30-04:03
Bucureşti, România