Stagiunea s-a închis, în teatre au mai rămas doar funcţionarii din administraţie, ca să-şi pună la punct în linişte catastifele şi hârţoagele (de când cu generalizarea folosirii computerelor, în instituţiile de spectacol, ca şi în celelalte instituţii din România, cantitatea de hârtie care circulă între birouri s-a triplat), artiştii au plecat în vacanţă, adică (majoritatea) la filmări, casting-uri sau şuşe pe litoral, într-un cuvânt, peste peisajul scenic a pogorât, fierbinte, vara. Prilej pentru cronicar să privească înapoi, pe cât va putea, fără mânie.
Pentru a începe acest exerciţiu cu necesarul calm şi fireasca detaşare, locul ideal pare a fi chiar locul său de muncă. Acesta se găseşte, oarecum paradoxal, într-un teatru, mai exact în teatrul cel mai teatru dintre toate, adică Teatrul Naţional din Bucureşti. Am mai vorbit despre el în rubrica de faţă - evident, fără a-i comenta "critic" spectacolele -, încercând să sugerez cât de cât complexitatea acestui uriaş organism / mecanism cu aproape cinci sute de salariaţi, dintre care aproape o sută de actori. Simpla lui menţinere în viaţă / funcţiune reclamă un consum de energie inimaginabil de către membrii unor ansambluri "normale", de n-ar fi să punem la socoteală decât lungimea traseelor într-o clădire ce ocupă, în falnicul centru al Capitalei, nu mai puţin de un hectar. În prezent, Teatrul Naţional din Bucureşti e în plină (p)refacere; ideologică şi spirituală, deocamdată, dar, spun oamenii mari - în vorbă şi, mai rar (adică rar de tot), în faptă - ai naţiei române, nici renovarea, restructurarea şi revitalizarea sa concretă, materială nu vor întârzia prea mult. Tradusă în limbi moderne, această promisiune vrea să zică, probabil, că în vreo zece ani de-acum încolo vom avea şi noi "Teatrul cel Mare" complet restaurat...
...lucru de care nu puţini se vor bucura. Un interesant studiu de piaţă comandat de TNB (serios şi temeinic întocmit de specialişti de la Cultural Communication SRL) relevă că, din populaţia mergătoare la teatru a Capitalei - alarmant de redusă în comparaţie cu iluziile pe care şi le fac slujitorii muzelor -, procentul cel mai masiv preferă scena (scenele, de fapt) Naţionalului. O "vizită" aici, măcar o dată pe an, este percepută ca fiind absolut obligatorie pentru orice român care se respectă. Rezultate instructive a oferit studiul şi în privinţa gusturilor şi preferinţelor artistice ale fidelilor teatrului, rezultate care le-ar da răspunsuri convingătoare unor critici chiar şi la întrebări abisale de genul "ce caută cutare piesă în repertoriul TNB?". Dar, despre toate acestea, mai pe larg, cu altă ocazie. Deocamdată, pentru uzul cititorilor interesaţi de cele mai recente producţii ale Teatrului Naţional, iată, într-o rapidă panoramare, "tabloul" ultimelor cinci luni ale stagiunii abia încheiate.
Viaţa mea sexuală de Cornel George Popa. Premiat la concursul UNITER "Cea mai bună piesă a anului 2004", textul de debut al dramaturgului şi regizorului ieşean ascunde, dincolo de titlul şocant şi în pofida lui, povestea tristă a unor eroi ai "tranziţiei" noastre, care încearcă să supravieţuiască eşecurilor, dezamăgirilor şi unei realităţi tot mai agresive. În regia lui Sorin Militaru şi scenografia Alinei Herescu evoluează Tania Popa, Constantin Dinulescu, Silviu Biriş, Daniel Badale, Vitalie Bichir, Răzvan Oprea şi Maria Gârbovan.
Jocul ielelor de Camil Petrescu. Una dintre cele mai faimoase, mai dificile şi (de aceea) mai rar jucate piese din dramaturgia română se revelează, în regia lui Claudiu Goga şi scenografia semnată de Ştefan Caragiu şi Liliana Cenean, ca o dramă de stranie actualitate, în ciuda celor aproape nouă decenii scurse de la scrierea ei. Distribuţia (dublă pentru unele roluri, inclusiv pentru rolurile principale Gelu Ruscanu şi Maria Sineşti) îi include pe Marius Stănescu (de la Teatrul Odeon) / Liviu Lucaci, Irina Movilă / Ilinca Goia, Mircea Rusu, Ilinca Tomoroveanu, Emilia Popescu (Comedie), Dorin Andone, Vlad Ivanov, Eugen Cristea, Bogdan Muşatescu, Rodica Ionescu, Dan Tudor / Andrei Duban, Ioan Andrei-Ionescu / Marcelo Cobzariu, Daniel Badale, Eduard Dumitru, Aristiţa Diamandi, Mircea Anca.
Sâmbătă, duminică, luni de Eduardo De Filippo. O piesă "de familie" a aproape clasicului comediograf napolitan (1900-1984), vorbind cu tandreţe, umor şi o discretă nostalgie despre oameni simpli şi sentimente complicate. În distribuţie: Costel Constantin, Cecilia Bârbora, Ileana Stana Ionescu, Matei Alexandru, Traian Stănescu, George Motoi, Rodica Mureşan, Marius Rizea, Afrodita Androne, Cristian Creţu, Gavril Pătru, Irina Cojar, Vitalie Bichir, Dragoş Ionescu, Liliana Hodorogea. Regia: Dinu Cernescu, scenografia: Florilena Popescu-Fărcăşanu.
Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal de Matei Vişniec. Inclusă în capitolul repertorial intitulat "Procesul comunismului", piesa autorului româno-francez - meditaţie în ton grotesc pe tema Puterii şi a fricii - beneficiază, în regia româno-americanului Florin Fătulescu, de o punere în scenă reunind, printre alţii, actori precum Claudiu Bleonţ, Medeea Marinescu, Florina Cercel, Mircea Rusu, Sanda Toma, Amalia Ciolan, Andrei Duban. Scenografia: Puiu Antemir. (Citiţi textul piesei în Editura LiterNet)
Hanjo / Seijo de Yukio Mishima. Spectacol-coupé cu două piese scurte ale celebrului prozator, poet şi dramaturg nipon (născut în 1925 şi mort în 1970, prin sinucidere rituală), personalitate fascinantă şi controversată a literaturii mondiale. Regizorul japonez Issey Takizawa a lucrat cu actorii Teodora Mareş, Kana Hashimoto şi Marius Bodochi, respectiv Carmen Ungureanu, Brânduşa Mircea şi Marius Manole, un spectacol ce îmbină arta scenică modernă cu elemente ale teatrului tradiţional nipon.
Ultimele două montări urmează să aibă premiera oficială la toamnă, fiind arătate până acum publicului în avanpremieră. Până la deschiderea noii stagiuni însă, când vor fi reluate şi duminicalele Conferinţe ale TNB, Teatrul cel Mare se odihneşte şi el. Ceea ce nu înseamnă că doarme.