Într-atît cultura şi arta sunt de ignorate de bugetul naţional încît orice iniţiativă privată în acest domeniu trebuie salutată fără reticenţă. Nu mai stai să te uiţi dacă vine din prea plinul de frămîntare creatoare al unui artist sau din veleităţi fără suport. Saluţi dorinţa, iniţiativa, efortul financiar, zbuciumul, tenacitatea ş.a.m.d. Şi aştepţi să vezi dacă acestea, concretizate în produs artistic sau cultural, merită tot ce s-a investit în ele. La această logică a faptelor, apariţia pe 15 septembrie 2001 a unui teatru a stîrnit chiar admiraţiunea. O fundaţie - Art Millenium - a refăcut o clădire, care cuprinde acum o sală cu 60 de locuri, cu dotare pentru spectacole, o grădină tot pentru reprezentaţii şi i-a dat microcomplexului un nume - "Teatrul Union".
După adaptarea liberă a cehovienei comedii Trei surori de curînd a fost adus pe minuscula scenă un crîmpei din lumea lui Teodor Mazilu, sub titlul Proştii sub clar de lună. Şansa de a-i pune în mişcare pe Gogu şi Clementina, Emilian şi Ortansa plus Vasilica i s-a oferit tinerei regizoare Anca Maria Colţeanu. Dar îţi trebuie curaj pentru intrarea în lumea maziliană şi restituirea ei spre public. Evident, societatea tulbure ce ne înconjoară este populată pînă la refuz de personajele sale. Nu poţi totuşi să le smulgi de acolo şi să le aduci pe scenă. Teatrul lui Mazilu este încă perfect valabil, dacă-i surprinzi tonul foarte special, acea luare în serios a propriei nemernicii şi prostii. Orice balans între seriozitatea propriilor identităţi şi distanţarea de ele amestecă tonurile şi trivializează comedia ori o seacă de umor. Regizoarea a făcut cîţiva paşi înspre Mazilu, dar nu ştiu ce a împiedicat-o să meargă pînă la capăt. Le-a reuşit ei şi tînărului actor Pavel Bartoş rolul Emilian, a mers pe un drum bun cu interpreta Clementinei, Adelaida Zamfira, a lăsat-o pe Alina Berzunţeanu să facă prea mult (actriţei bănuiesc că i s-a spus prea des că are talent!), a făcut-o pe Profira Serafim (Ortansa) să cîştige în profesionalitate şi a făcut o eroare de distribuţie cu Gogu - Cristian Toma, pivotul spectacolului.
Este unul dintre acele spectacole după care îţi vine a spune "nu-i rău", deşi, în bună măsură, te-ai plictisit. Or, teatrul lui Mazilu nu e plicticos. Comediile-i sunt robuste, cuvîntul trebuie să nască reacţie în sală şi rîsul să nu se sfiască. Este greu, tare greu de pus Mazilu în scenă.