Călin Stănculescu: Domnule director Laurenţiu Damian, aţi preluat de trei ani conducerea studioului Video al Ministerului Culturii şi Cultelor. Care ar fi elementele unui bilanţ al ultimului an de activitate - cîte filme s-au realizat, ce participări internaţionale aţi avut, ce premii s-au obţinut?
Laurenţiu Damian: Recent, Editura Video a împlinit 10 ani de activitate şi în acest răstimp a rămas consecventă promovării filmului documentar de artă. Şi nu numai. S-a încercat filmul experimental, documentarul cu inserţie de docu-dramă şi nu s-a uitat nici un moment video-cronica, adică imprimarea în sistem DV CAM a celor mai importante evenimente culturale. Filmul documentar de artă nu este pretenţios bugetar, este un demers care cere imaginaţie, suflet, devoţiune, fiindcă de multe ori te întîlneşti tu, ca artist, cu un alt artist, de fiecare dată mult mai profund decît tine şi aceste întîlniri creează clipe unice. Filmul de artă este preţios şi este bine să se ştie acest lucru. Întîlnirile cu Bitzan, cu Ilfoveanu, cu Ariana şi Ion Nicodim, cu opera lui Brîncuşi, cu Camilian Demetrescu, cu opera lui Corneliu Baba au fost revelaţii. Descoperirea unui oraş precum Sulina, a unor meserii care dispar, a unor oameni comuni aflaţi în situaţii speciale au fost momente de meditaţie pentru colaboratorii mei. Am învăţat în aceşti trei ani să mă bucur pentru fiecare film, să mă bucur pentru filmele realizate de mine, de Anca Damian, de Doru Segall şi Dorana Coşoveanu, de Gheorghe Preda, de cele nouă debuturi (am editat împreună cu Universitatea Naţională de Teatru şi Film o casetă cu documentare realizate de studenţi, chiar studenţi în anul II). Am înţeles că atunci cînd încerci să finalizezi asemenea proiecte trebuie să ai generozitate. Nu scandalul, nu arătarea spre tine cu ostentaţie, nu răbufnirile orgolioase duc la acel moment, unic în felul lui, desfăşurat între "motor" şi "stop", care înseamnă cinematograful. Filmele de rezistenţă ale ultimului an sunt Sulina (un film de Anca Damian) şi Brîncuşi - Coloana sau lecţia despre infinit.
Dacă filmul despre Brîncuşi reprezintă o mărturie şi valoarea ei se va verifica în timp, Sulina este un superb film de autor, care a intrat şi în selecţia oficială de la Montecatini (Italia). Alte două filme documentare extrem de interesante sunt Muzeul (Ion Puican şi Dorana Coşoveanu) şi Millenium (Adrian Alpentopp), care sunt încă studenţi la UNATC, opţiunea pentru tineri fiind un semnal clar. Există în fază de filmare sau de finalizare alte filme realizate de tineri - Bradul (o docu-dramă semnată de Ana Carola) şi Viaţă de clown (Radu Ignătescu), nume noi în filmul documentar şi sper că şi în cel de ficţiune. În urma concursului organizat de CNC, Editura Video a început pregătirea unui film de mare sensibilitate scris de Eva Sîrbu despre maestrul Jean Petrovici, nume sonor al documentarului românesc, pe care îl va realiza maestrul însuşi. Şi încă o surpriză - 5 filme de un minut despre Brîncuşi, în urma unei invitaţii la un festival internaţional ce are în regulamentul selecţiei doar film de un minut. Nici nu vă daţi seama cît este de greu de realizat un asemenea tip de construcţie filmică.
C.S.: Studioul Video rămîne principalul producător de film documentar, gen dispărut de pe marile ecrane. Care sunt problemele distribuirii filmelor dumneavoastră şi care este temperatura colaborarării cu canalele de televiziune?
L.D.: Nu pot spune că nu am colaborat cu televiziunea. În special cu România Internaţional, unde Monica Zvirjinschi a dovedit o aplecare spre acest gen şi îi sunt mai mult decît îndatorat. TVR 2 a difuzat filmul Eminescu. A cerut un set de filme documentare şi ele au fost returnate (la cererea mea) fără să fie vizionate. Chiar şi Brîncuşi. Cu atît mai mult cu cît televiziunea naţională a programat un film despre Brîncuşi realizat în 1997. Sigur, pe genericul acelui film erau numele lui Dan Hăulică şi al Ruxandrei Garofeanu, ca să nu mai vorbim de cel al operatorului, Constantin Chelba. Dar exista şi un film realizat în 2001. Şi nu unul oarecare. Găsesc înţelegere la televiziuni străine şi nu o dată am avut surpriza să fie achiziţionate producţii ale editurii. Nu trebuie neglijat faptul că există o cerere din partea centrelor culturale din străinătate, că avem comenzi de casete editate în librării, în muzee, în şcoli şi instituţii. Nu ştiu dacă este mult sau puţin. Ştiu doar că aveam mari speranţe în TVR 2, cu atît mai mult cu cît Sanda Vişan a oferit o formulă culturală acestui post, pot spune chiar elitistă în acest dezmăţ audio-vizual care ne deformează pe zi ce trece percepţia şi care este îndesat în "maxima audienţă". Cred că CNC-ul va începe să difuzeze scurtmetrajul şi documentarul în sălile de cinematograf. Vedeţi, aş putea să fac multe reproşuri şi să-mi fac reproşuri, dar uneori modestia şi speranţa deschid mai multe uşi, minţi şi suflete decît răfuiala, chiar dacă aş avea motive întemeiate să mă răfuiesc cu mulţi oameni care m-au dezamăgit. Care au fost chemaţi să conducă cinematografia şi televiziunea şi care nu au făcut nimic, nu pentru mine, nu am cerut niciodată asta, ci pentru filmul documentar şi chiar pentru filmul de ficţiune.
C.S.: Sunteţi în acelaşi timp şi un apreciat profesor al viitorilor cineaşti şi prorector la UNATC. Ce perspective oferiţi studenţilor dumneavoastră?
L.D.: Am încercat să-i ajut de multe ori. Dar cu mijloace minime. Am spus-o cu sinceritate. Perspectivele sunt dictate de un proiect real pentru tînăra generaţie, nu de lozinci gen "Totul pentru tineri". Eu am avut neşansa unui sistem, dar şi generaţia '70, celebra generaţie '70, a făcut tot ce a putut să împiedice debutul. Aşa s-a întîmplat şi este un adevăr dureros pentru mine. Generaţia '80 a fost împiedicată nu numai de Consiliul Educaţiei Socialiste (şi Culturii!), dar şi de o generaţie de regizori remarcabili, lipsiţi de generozitate şi uneori chiar de coordonate morale minime.
Măcar eu nu-i mint pe studenţi. Nu-i iluzionez. Îi ajut să-şi facă filmele şi să plece cu ele la festivaluri internaţionale. Îi încurajez să creadă în tipul de concurs CNC. În film, acum la noi, nu este loc sub soare pentru toată lumea. Atunci cele cîteva locuri să fie pentru cei mai buni.
C.S.: În ultimii trei ani s-au pus la cale două legi ale cinematografiei şi în prezent se pregăteşte o a treia. Ce părere aveţi despre acest "dinamism" legislativ?
L.D.: Acest "dinamism", termen ironic în întrebarea dumneavoastră - şi înţeleg ironia din partea unui critic ce aşteaptă filme, nu legi şi ordonanţe -, este de fapt o zbatere în căutarea unei formule viabile. Nu poţi finanţa parţial un proiect într-o ţară în care cei ce puteau să fie producători fac prestaţii cu echipe străine care vin cu fonduri în locaţii ieftine şi care folosesc mari actori cu contracte minime. Nu poţi finanţa parţial un proiect într-o ţară în care distribuitorii sunt doar importatori de film şi nu încurajează producţia autohtonă.
Sigur, finanţarea totală pare astăzi imposibilă. Dar să nu uităm că ea a creat o mentalitate şi este foarte greu pentru unii regizori importanţi să-şi găsească suport financiar. Cînd dai o lege, eu înţeleg că ea trebuie respectată. Televiziunile trebuie să sprijine fenomenul cinematografic, mecenatul trebuie să existe ca principiu pentru cei deveniţi miliardari (peste zi sau peste noapte!) şi nu să ai starea că cerşeşti pentru un film. Poate că umilinţa a făcut ca aceată breaslă să devină atît de intolerantă. Se încearcă procente, se arată cu degetul în dreapta sau în stînga, dar niciodată creatorii nu se adună toţi să găsească, nu soluţia magică, ci baza supravieţuirii propriilor creaţii.
Urmarea acestui dinamism legislativ este următoarea - film românesc se face foarte puţin, filmele de altădată nu există nici pe casete şi nici în DVD-uri, producătorii independenţi nu au suport şi lista de "nu"-uri ar putea continua.
C.S.: Credeţi că Editura Video se poate privatiza?
L.D.: În momentul de faţă Editura Video este parţial bugetată. O privatizare totală ar însemna mult mai puţine filme documentare şi deschiderea unui cîmp spre vizualul de consum. Consum cu orice preţ şi cu orice mijloace. Privatizarea din punctul meu de vedere trebuie să fie o componentă logică ce se anexează unui sistem, care are şi pîrghiile necesare. Nu o soluţie de avangardă, cu o eşarfă pe care să scrie integrare europeană şi apoi să te trezeşti în deşert. Şi nu deşertul arid, ci al nisipurilor mişcătoare.
C.S.: Vă mai încearcă nostalgia filmului de ficţiune?
L.D.: Mă încearcă nostalgia filmului în general, indiferent dacă este documentar, eseu, ficţiune. Am însă convingerea că trebuie să ai ceva foarte important de spus. Nu doar să ţi se pară că ai ceva de spus, iar publicul este obligat să şi reacţioneze la propria-ţi spusă. Mă gîndesc la filmul de ficţiune şi am un proiect. Trebuie doar să cer sprijin timpului să mă ajute să mă regăsesc.