Mai e nevoie s-o spunem? Viaţa bate din nou filmul. Ingmar Bergman şi Michelangelo Antonioni, cam ultimele personalităţi mitice ale cinematografiei mondiale (a mai rămas Godard, dar să nu vorbim aşa), s-au stins în aceeaşi zi. Conform celor declarate de apropiaţi agenţiilor de presă, amîndoi s-au dus în linişte. Antonioni era în fotoliu.
Nu ştiu ce părere avea Antonioni despre filmele lui Bergman, dar am aflat ce credea Bergman despre Antonioni. Ironia sorţii, am descoperit tot în ziua de luni, 30 iulie 2007, cînd cei doi au murit. (Şi tot în aceeaşi zi s-a aflat că murise cu o zi înainte şi actorul francez Michel Serrault, iar cu o săptămînă mai devreme actorul german Ulrich Mühe. Nu mai e o surpriză, dar nimeni nu îşi explică: se pleacă în valuri.) Probabil că toţi sînt acum împreună.
Deci Bergman spunea despre Antonioni: "A făcut două capodopere, restul nu contează. Una este Blow-Up, pe care l-am văzut de multe ori, iar cealaltă este La Notte / Noaptea, iarăşi un film minunat, deşi asta se datorează mai ales lui Jeanne Moreau. În videoteca mea am şi Il Grido / Strigătul, dar, Doamne, ce plictisitor e! Vreau să spun, teribil de trist. Antonioni n-a înţeles niciodată care-i şpilul. S-a concentrat numai pe imagini, nereuşind niciodată să înţeleagă că filmul e o curgere fluidă de imagini, o mişcare. Desigur, filmele sale au momente briliante. Însă L'avventura / Aventura, de exemplu, nu-mi spune nimic. Nu-mi stîrneşte decît indiferenţa. N-am înţeles niciodată de ce Antonioni a fost atît de aclamat pentru acest film. Iar muza lui, Monica Vitti, mi s-a părut o actriţă groaznică".
Nu ştiu în ce an a spus Ingmar Bergman aceste lucruri (oricum, în acelaşi context i-a făcut praf şi pe Orson Welles, şi pe Godard), dar în 2004 declara la televiziunea suedeză că nici la filmele sale nu se mai poate uita pentru că-l deprimă.
Au schimbat felul de a face film
Probabil că decesul celor doi mari regizori - vag asemănători pentru lupa autoreflexivă pe care au pus-o peste cea de-a şaptea artă - în aceeaşi zi nu e întîmplător şi probabil că deja ei au şi început să combată despre ce altceva decît despre film. Să pună lucrurile la punct, deşi, poate, cu cît un artist e mai sus cu atît mai subiective, mai radicale şi mai bizare îi sînt aprecierile, mai ales cele în legătură cu concurenţa. Oricum, nici unul nu putea trăi fără film. Antonioni spunea că pentru el a face film e sinonim cu a trăi, în vreme ce Bergman compara filmul cu o amantă (capricioasă şi scumpă, normal), teatrul fiind soţia credincioasă care iartă tot. Această coincidenţă din 30 iulie cred că pune un semn de punctuaţie în istoria cinematografului pe care au marcat-o în ultimii 50 de ani ai secolului trecut.
Amîndoi aveau în spate o mare experienţă (Bergman avea 89 de ani, iar Antonioni 94), de viaţă şi artistică, amîndoi modificaseră felul de a face film, amîndoi impuseseră un stil şi făcuseră şcoală. Chiar dacă nu mai realizau filme de cîţiva ani, din pricina vîrstei (dar şi a sănătăţii; Antonioni a lucrat chiar şi după atacul cerebral din 1985 care-i blocase capacitatea de a articula, a regizat în 1994 Dincolo de nori / Al di là delle nuvole din scaunul cu rotile), cred că dispariţia lor fizică lasă cinematograful mai sărac în originalitate. Nu prea mai sînt cineaşti care să fie în stare să spună ceva nou şi care să aibă stil.
"Cred că din tot ce-am făcut îmi place un singur film, Winter Light / Lumină de iarnă. Totul în el e exact cum am vrut, pînă la ultima secundă." - Ingmar Bergman
"Fac filme pentru spectatorul ideal care e fiecare regizor. N-aş putea niciodată să fac ceva împotriva gusturilor mele numai pentru a place publicului. Serios, nu pot s-o fac, deşi alţii pot. Şi care public? Italian? American? Japonez? Francez? Britanic? Australian? Sînt toţi diferiţi unii de alţii." - Michelangelo Antonioni