PandanTIFF - TIFF 2007

Vara arde, asfaltul arde, lumina arde... eu tuşesc şi strănut şi înjur şi stau acasă în timp ce Robert Plant se pregăteşte să cânte şi iar înjur şi iar strănut şi iar tuşesc şi mă chinui să-mi aduc aminte ce mama dracului am făcut la Cluj o săptămână.

Am renunţat la regim... din nou. E vina localnicilor, care te asaltează din toate părţile cu locante şi chioşcuri, care mai de care mai îmbietoare. Vă recomand clătitele cu îngheţată de la Locarno, cheesburgerul (făcut cu carne!) de la Speed şi scotch-ul care a curs toată noaptea la party-ul Cinemax, transformând Diesel-ul în reîncarnarea boemului Petit Majestic cannez în inima Transilvaniei.

Am reuşit să stau de vorbă cu Nicolas Roeg, cineastul britanic care a reinventat cinematograful... de câteva ori la rând în anii '70. Am reuşit să stau de vorbă şi cu un Armand Assante neaşteptat de bonom şi modest, una dintre cele mai plăcute surprize ale festivalului. Şi am reuşit să stau de vorbă chiar şi cu Franco Nero, relativ plictisit şi deloc surprins de cunoştinţele noastre (în special Relu şi Alin) în materie de spaghetti. În fine...

Am avut parte de cea mai fulminantă proiecţie din viaţa mea... şi, credeţi-mă, am avut parte de ceva proiecţii în viaţa mea. Avanpremiera extraordinară (în toate sensurile) cu Restul e tăcere a întrecut însă orice închipuire - publicul vibra la unison, aplauda în neştire şi râdea din reflex aproape tot filmul... "Nae Caranfil s-a întors!" a exclamat cineva - OK, deşi nu ştiam să fi plecat undeva.

Şi, fiindcă tot veni vorba, am văzut filme. Mai puţine ca altă dată (vinul ăla rece de la prânz e de vină, vă jur) dar alese pe sprânceană. Din motive obiective, titlurile bifate cu alte ocazii sau / şi pe alte meleaguri (Severance, Gwoemul, Avida, Cronica de una fuga, Red Road, Don't Look Now, Walkabout, Nurse Betty, Îngerul necesar, California Dreamin' (nesfârşit), 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Hârtia va fi albastră, Legături bolnăvicioase, Moromeţii) nu vor fi amintite. Aşadar...

Puffball. Ratat la proiecţia oficială (premieră mondială), recuperat noaptea, pe un DVD oferit chiar de regizorul Nicolas Roeg. Nu zic că n-are ceva atmosferă, dar senzaţia finală, de cârpăceală obositoare, m-a făcut să regret că n-am ascultat primul impuls: "Don't Look Now!".
Irina Palm. Basm adult britanic, unde o Marianne Faithfull dezarmantă pe post de bunică masturbează cu sârg clienţii unui night club patronat de Miki Manojlovic, pentru a strînge banii necesari operaţiei nepotului. În ciuda subiectului, un film delicat, pudic şi emoţionant.
Klopka. Thriller sârbesc în care un tată acceptă să ucidă în schimbul unei sume de bani care i-ar putea salva copilul. Ambiţii de Kieslowski onorate surprinzător de bine; similarităţile cu Irina Palm merg până la revederea cu Miki Manojlovic, într-un rol crucial.
Ex-Drummer. Dezmăţ belgian savuros (până la un punct, sângeros după), unde trei idioţi şi un cretin sadea îşi fac trupă punk. Un soi de frăţior mai degenerat şi mai muzical al clasicului C'est arrive pres de chez vous, în timpul căruia râzi cu lacrimi atunci când nu eşti ocupat să-ţi rozi unghiile.
La Antena. Expresionist argentinian alb-negru, inventiv până la refuz şi fermecător până la final, care-i dă lui Murnau ce-i al lui Murnau, lui Lang ce-i al lui Lang şi care mai păstrează puţin şi pentru sine.
Răutăciosul adolescent. De fapt l-am văzut la televizor acum 15 ani - am ţinut însă morţiş să aflu cât şi cum rezistă. Îţi trebuie oleacă să te obişnuieşti cu săriturile în cadru, cu culorile... cameleonice şi cu replicile de lemn, dar dacă treci hopul ai parte de cel mai hipnotic film românesc, categoric cel mai bun Vitanidis, cu un Iurie Darie şi un Virgil Ogăşanu surprinzători şi o Irina Petrescu sublimă, în fine, un soi de "Anul trecut la Voroneţ" cum a încercat Alin, subtil, să sublinieze paralela cu Resnais.
La sagrada familia. Marele premiant, dacă întrebaţi juriul - eu unul, după 20 de minute de dialoguri stupide şi filmare hâţânată am spus pas. Înţeleg că se poartă home-movies-urile (ăsta vine din Chile), dar nici chiar aşa.
Reprise. Marele premiant, dacă mă întrebaţi pe mine. O poveste fracturat-emoţionantă despre prietenie, despre cultură, despre bărbaţi, femei şi iar bărbaţi, narată impetuos şi filmată trepidant (şi da, camera se hâţână şi aici, dar cu un scop), un debut danez dinamită care începe cu New Dawn Fades şi se termină... se termină ca de obicei. Eu plâng.