Rece, rece... cald... - Den brysomme mannen / Omul problemă

Un sinucigaş înfipt în ţepii unui gard de fier forjat - cu trupul răsturnat pe-o latură, străpuns dintr-o parte în alta, plin de sânge... Trecătorii, puţini şi indiferenţi, circulă fără să-i dea atenţie. Însuşi personajul principal (căruia camera i se substituie în cele câteva cadre subiective ale secvenţei), îl priveşte mai mult intrigat, decât şocat. Doi lucrători sosesc cu o maşină şi încearcă să desprindă din gard cadavrul, din care încep să cadă, firesc, bucăţi de intestine. Nu peste mult, un om de serviciu spală pe jos.

Imaginea e extrem de dură, în special prin contrastul dintre condiţiile brutale ale acestei sinucideri şi răceala stilului de a o filma. Într-un film expozitiv, gen thriller, horror, serie B, etc., ar fi anunţat un crescendo de elemente similare urmând a se declanşa cam de pe la o două cincimi din scenariu încolo. Întrucât Den brysomme mannen / The Bothersome Man / Omul problemă este un film de conţinut, această secvenţă plasată în primul său sfert de oră este şi cea mai violentă (vor mai exista doar două comparabile). Rolul ei nu este acela de foretaste al unor viitoare atracţii, ci de a impune o stare de disconfort maxim, insinuată din start pe sub o povestire ce pare să se desfăşoare în cele mai civilizate condiţii.

Un oraş modern, curat, zâmbăreţ cu discreţie - în care eroul, Andreas (Trond F. Aurvag), soseşte de nicăieri cu un autobuz. Peste starea sa de amnezie semi-abstractă se suprapun surprizele de a descoperi că imediat e angajat într-o excelentă slujbă de contabil într-o companie de mobilă şi decoraţiuni interioare, îl aşteaptă un apartament de bun-gust, ba chiar cucereşte fără probleme o frumoasă (dar... neinteresantă) comerciantă de bucătării ultramoderne (Anne-Britt / Petronella Barker). Şi totuşi... something is wrong... şi vom afla destul de repede ce anume.

Nu e o noutate pentru nimeni că sub-rasa nordică reprezintă avangarda civilizaţiei "de tip european" a omenirii (ajunge doar să comparăm două insule aproape egale ca mărime: paradisiaca Hispaniola, mai cunoscută ca Haiti, în care de două secole foştii sclavi negri n-au reuşit decât să imite comunitatea albă în tot ce are ea mai rău - cu accente de regres tribal - şi vitrega Islandă, sterilă şi aspră, unde un mic neam blond a construit una dintre cele mai evoluate societăţi ale lumii). Ne minunăm de nivelul de trai din ţările scandinave, din Danemarca, Germania şi Olanda. Iar dacă privim mai atent, sub pojghiţa bunăstării materiale, a mecanismelor sociale perfecte şi a politeţii superficiale, descoperim o lume care, o dată cu atâtea flageluri "istorice", şi-a pierdut şi sentimentele, perspectivele, spontaneitatea şi vivacitatea. O lume care, învingând moartea, şi-a anulat potenţialul de a trăi - căci cum ar putea exista viaţa fără moarte? (Sau, vorba soţiei Stalker-ului tarkovskian: "fără suferinţă n-ar exista nici speranţă, şi nici fericire".)

La scurt timp după ce a asistat la suicid, Andreas îşi taie cu deliberare un deget, folosind ghilotina pentru hârtie de la birou (din nou, o secvenţă dură, cu elemente de umor negru). Seara, acasă, constată că pe sub pansament degetul i-a crescut la loc... (Ulterior, ne vom putea imagina că nici sinucigaşul n-a rămas mort prea multă vreme - poate de aici şi indiferenţa celor din jur.) În oraşul fără nume, din ţara cu câmpii reci şi vulcani stinşi, nu moare nici măcar un deget. Se trăieşte doar - simulat. Scenariul lui Per Schreiner construieşte o lume kafkiană cu trimiteri destul de clare (în special cei doi "agenţi de intervenţie" care le rezolvă sec şi eficient pe toate, amintind de executorii finali ai lui Josef K., sau beciul lui Hugo, ca un rapel la mansarda lui Titorelli - şi, în general, sistemul de reacţii al tuturor personajelor, modelul social sugerat, şi mai cu seamă atmosfera). O serie întreagă de acţiuni şi atitudini proprii unui arhetip al "celei mai bune dintre lumile posibile" se relevă curând ca fiind insuportabil de găunoase, ţinând exclusiv de domeniul absurdului (vezi cordialitatea efemeră a şefului de la serviciu, involuntarul balet al ospătarilor cu maniere impecabile, sau atitudinile femeilor cu care intră eroul în contact). De altfel, nu ne scapă atenţiei nici o anumită asemănare (deşi pe alte coordonate) cu spulberarea tuturor iluziilor din Fundaţia lui Antonio Buero Vallejo, mai ales în secvenţa premergătoare finalului, când Andreas descoperă un angajat nou în biroul lui, iar şeful, deşi recunoaşte că respectivul nici nu se compară cu el, îl dă totuşi afară surâzător, cu o serie de platitudini prietenoase. Tot de capodopera dramaturgului spaniol (cu precădere în magistrala montare din 1978 a lui Horea Popescu, la Naţionalul Bucureştean) amintesc cei doi agenţi, chelnerii din restaurant - şi, evident, tunelul subteran prin care Andreas şi Hugo trudesc spre o iluzorie evadare.

Povestea curge lin, fără hiatusuri, sincope sau lovituri de teatru, acumulând inexorabil tensiuni care de la un punct devin insuportabile (structura dramaturgică urzită de Schreiner ar merita un studiu aparte). Pe deasupra acestei trame se aşterne regia impecabilă a lui Jens Lien, care preia fluenţa subtil ascendentă a povestirii şi o potenţează cu secvenţe de o precizie ceasornicărească, în care actorii sunt conduşi cu deliberare ca nişte roboţi ce imită la perfecţie comportamentul uman. Încă din primele momente, şi până în final, vor frapa valenţele plastice ale imaginii, mereu compusă extrem de atent de către John Christian Rosenlund, un operator apt să asimileze în totalitate intenţiile regizorului şi să le dezvolte pe aceeaşi linie, cu o creativitate virtualmente nelimitată (remarcabilă complexitatea compoziţiilor, fie în plan, fie în profunzime, jocurile subtile de lumini şi culori, pastelurile neînsufleţite ale acestei glaciale brave new world şi sugestiile vitale ale ipoteticului drum spre realitate: camera din beci a lui Hugo, forma vaginală a fisurii de unde va porni săparea galeriei (semnificând, vizibil, aspiraţia unei noi naşteri) şi, mai ales, explicitarea "luminiţei de la capătul tunelului" - acel unic cadru al bucătăriei adevărate, unde nu are acces decât mâna lui Andreas, şi numai pentru a sustrage o felie de prăjitură de casă ce nu se poate compara cu cubuleţele ciocolatii care circulă mereu printre colegii de serviciu).

O atenţie specială merită coloana sonoră a lui Christian Schaanning, alcătuită savant din sunete ale realităţii, mărunte dar extrem de expresive, care compun o veritabilă reverberaţie a neverosimilului - mai ales prin orchestraţia cinică a zgomotelor naturaliste şi crude (tăierea degetului, secvenţa cu metroul), printre care vor începe să se insinueze, de la un moment dat, sugestiile de chicoteli ale copiilor de "dincolo", şi mai ales ilustraţiile din Grieg (apropo, în tot filmul nu apare, cum e şi firesc, nici un copil - şi nici un bătrân; prezenţa lor e incompatibilă cu acest univers de lucrători destoinici şi salariaţi sârguincioşi, care funcţionează maşinal şi se distrează mecanic, care-şi etalează dezinvolt bunăstarea materială şi devin binevoitor-stresaţi când cineva le aminteşte de propria sterilitate sufletească). De fapt, trăsăturile acestui soundtrack constituie una dintre cele mai reprezentative expresii ale concepţiei de atitudine şi stil a filmului: gândit, simţit şi realizat de norvegieni şi islandezi, The Bothersome Man este un film rece, despre o lume rece, lucrat cât se poate de rece... şi aspirând la tot ce poate avea mai cald, mai însufleţit, mai dinamic, un ideal de viaţă omenească.

Care ar fi, totuşi, problemele ce i s-ar putea reproşa acestui Om problemă care, categoric, se confirmă ca unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut la nivel mondial - inclusiv prin duzina de premii internaţionale pe care şi le-a agăţat deja la cingătoare? Poate o anumită naivitate adolescentină a cheii generale de abordare şi a celor mai importante metafore - deşertul islandez din jur, ale cărui drumuri duc spre nicăieri; supralicitarea comportamentului automatizat al personajelor şi figuranţilor (semnificativ de puţini - şi nu întâmplător), spre finalul filmului; modul cam ostentativ în care "sistemul" se autoreglează din mers, în special prin intervenţia mereu promptă a celor doi agenţi; recursul la un kafkianism relativ tocit - măcar din perspectivă temporală; şi, cel mai slab punct aş zice, supralicitarea grosieră a secvenţei din tunelurile de metrou - într-o etapă când povestirea stabilise deja clar blestemul nemuririi ce planează asupra tuturor personajelor.

Onestitatea mă obligă însă la precizarea că toate observaţiile critice de mai sus funcţionează din unghiul unui cusurgiu (ca să nu spun perfecţionist). Altminteri, mecanica fină a filmului ticăie ireproşabil, iar angoasele pe care ni le inculcă sunt cât se poate de autentice - până la un nivel subliminal! În timpul proximului interval de somn cotidian ulterior vizionării, am avut un vis înspăimântător cum de mult nu mi s-a mai întâmplat: rămăsesem fără degetele de la mâna stângă!

9 august, 2007, h. 00:40-01:47
Bucureşti, România