Problemele omului-problemă - Den brysomme mannen

La TIFF nu s-a întîmplat să intru la acest film. Am văzut, însă, o altă producţie norvegiană, Börn (Copii); un film construit pe o reţetă care mixa dialoguri tip Tarantino cu acţiune tip Guy Ritchie. Un film care nu m-a impresionat în vreun fel, aşadar un slab reper conaţional pentru ceea ce eu urma să văd acum, producţia lui Jens Lien şi Per Schreiner, regizor şi scenarist, Den brysomme mannen (Omul-problemă). La final am constatat că şi această poveste a îmbinat două exprimări artistice deosebite, însă venite din literatură: simţul realităţii, ironia şi pătrunderea lui Cehov, cu absurdul, viziunea grotescă şi coşmarul social din Kafka. Spre deosebire de istoria din Börn, povestea Omului-problemă are savoare, prin critica pe care o face societăţii actuale şi prin tactul cu care expunerea este adusă pe ecran; chiar dacă şmecheria filmului o înveţi rapid, poate fiindcă au fost pelicule ceva mai celebre care au folosit-o şi pe acelea deja le-am văzut - A Beautiful Mind, Spider sau The Machinist -, (va) rămîne acidul turnat de realizatori peste realitatea în care ne mişcăm ca occidentali, sau ca aspiranţi la acest statut socio-economic. Muzica şi imaginea: chiar dacă sînt de multe ori evident studiate, vin perfect în tonul poveştii, îmbracă elegant ceea ce numeam "şmecheria" filmului şi uneori oferă trimiteri ironice spre unul dintre maeştrii punerilor în scenă imagistico-muzicale de azi, Wong Kar-way.

Ca prin minune, Andreas, un tip în plină maturitate, se trezeşte într-un oraş fermecător, cu o slujbă importantă într-o firmă de amenajări interioare. Totul pare creat astfel încît fiecare individ să se simtă buricul pămîntului, iar asta devine evident prin felul în care Andreas intră în astă societate: serviciul este garnisit cu pauze lungi şi dese, după nevoi, salariul vine într-un plic încăpător înainte ca Andreas să înceapă propriu-zis munca în companie, primeşte un apartament select, are o maşină remarcabilă. Şi, după cum aţi ghicit, nu-i este greu să se cupleze cu o femeie dintre cele distinse. Asta ar fi faţa strălucitoare a lumii, sau visul american colorat de un norvegian.

Ce se ascunde în spate? De cealaltă parte e gardul aseptic, în formă umanoidă, în halate gri şi întotdeauna în priză, gata să intervină pentru a corecta orice deviere de la calea normală, aceea în care este înscrisă viaţa tuturor celor aflaţi în preajma lui Andreas şi în care el însuşi trebuie să intre. O cale presărată cu grămezi de zîmbete condescendente, însă fără pic de profunzime sau interes pentru celălalt, cu relaţii fade, consumîndu-se în decorări şi reamenajări de locuinţă, sau cu participări plictisite la aventuri amoroase multiple. O lume în care papilele gustative au amorţit, o lume care propune istorii stinse, din care Andreas evadează prin cufundari într-o imaginaţie copilărească: răspunzînd parcă unor întrebări de genul ce aş păţi dacă...?, Andreas îşi retează un deget la maşina de tăiat hîrtie, vede cum un coleg de serviciu se sinucide aruncîndu-se de la etaj într-un gard cu ţepi, se întinde pe linie şi aşteaptă metroul sau vine cu autobuzul în deşert la un domn care-i oferă un serviciu important într-o firmă de amenajări interioare, un apartament, o maşină... într-un oraş fermecător... Şi este întotdeauna recuperat de cei în halate gri şi este dus către "reeducare".

Andreas e un fel de Kovrin, personajul principal din pilduitoarea povestire Călugărul negru, scrisă de Cehov. Personajul din Cehov, un promiţător asistent universitar, este fascinat de o legendă care spune că timp de o mie de ani un călugăr, după ce călătoreşte prin diverse spaţii, revine într-un anume loc şi se arată unui om însemnat. Kovrin pregăteşte o teză importantă, pentru a deveni profesor. Munca îl oboseşte peste măsură şi un prieten medic îi recomandă un sejur la ţară. Merge în casa în care a fost crescut după ce părinţii îi muriseră. Acolo participă la toate manifestările cu un provincial monden, se îndrăgosteşte de fiica tatălui său adoptiv, pune la cale nunta, însă lucrează în continuare la fel de mult. Începe să aibă halucinaţii cu acest călugăr, iar discuţiile cu năluca îmbrăcată în rasă îl umplu de viaţă, îl fac să radieze, îl fac să simtă şi îi dau puterea de a exprima adevărurile existenţei umane. Sevele vieţii şi le cîştiga în timpul discuţiilor cu fantoma născocită de mintea sa. Într-un tîrziu soţia-i descoperă boala şi, cu toate că manifestările halucinatorii îi erau cît se poate de benefice lui Kovrin, îl determină să urmeze tratamentul de recuperare a "normalităţii". Tratamentul îl aduce într-o perpetuă zbatere mediocră, fatală tuturor celor implicaţi în poveste.

În Den brysomme mannen, precum în povestirea lui Cehov, polii vieţii sănătoase au fost inversaţi. Rezultă o acidă critică la adresa societăţii contemporane, care mie mi-a amintit de filmul lui Marco Ferreri, La grande bouffe, însă într-o prezentare mai diluată şi, conform proiectului norvegian, în altă desfăşurare narativă: o continuă reverie, cu accente enigmatice. Şi pentru cinematografia autohtonă filmul acesta poate avea un sens: din punct de vedere stilistic, pe tema alienării mintale, Den brysomme mannen are toate ingredientele care pot spune de ce o peliculă precum Milionari de weekend este ratată în mare măsură.