Ce caut eu în viaţa mea? - Den brysomme mannen

Nu cred că Den brysomme mannen / Omul-problemă este un film despre spleenul societăţii de consum din ţările nordice, poate mai degrabă despre spleenul din toate societăţile unde există un anumit standard de viaţă. Însă prefer să-l văd ca pe un spleen existenţialist, pentru că, în ultimă instanţă, poţi să n-ai un salariu de 10.000 de euro pe lună (nici chiar de 500) şi tot să simţi că n-ai putea evada din micul tău univers plat.

Lucrul cel mai frumos din acest film islandezo-norvegian - care a participat la mai multe festivaluri după ce a fost selecţionat la Cannes în secţiunea "Semaine de la Critique" (inclusiv la TIFF) - este modalitatea prin care figurează tentaţia lumii din afară, a paradisului pierdut în mod abstract.

Nu ni se spune cum a ajuns eroul, Andreas, în acel oraş şi la noua sa viaţă. De altfel, nici el nu pare să ştie. Andreas pare, în schimb, să se acomodeze uşor la noul birou (care este posibil să semene cu cel vechi), semn că poate şi "dincolo" tot contabil la vreo cooperativă multinaţională fusese.

Scenariul e extrem de vag, văduvindu-ne de informaţii esenţiale. Poate pentru că nu sînt esenţiale. De genul: cine e Andreas, ce caută acolo, de unde vine, de ce a acceptat să vină, ce a lăsat în urmă. Probabil că, la alt nivel, aceste întrebări nu sînt relevante. Nici noi nu ne întrebăm de prea multe ori pe săptămînă ce căutăm la locurile noastre de muncă, de ce ne întoarcem seara în acelaşi apartament, la acelaşi/aceeaşi consort / consoartă, de ce luăm pîine de la aceeaşi alimentară şi aşa mai departe. Ce caut eu în viaţa mea?

Omul-problemă nu e primul şi nici cel mai strălucitor film despre jungla de asfalt, despre absurdul lumii moderne, despre imposibilitatea de a funcţiona într-o societate compartimentată şi tot mai rigidă, despre neputinţa de a trăi, dar are un farmec al lui care vine din acel lucru la care vroiam să ajung la sfîrşitul primului paragraf şi la care n-am ajuns pentru că m-am luat cu vorba.

Şi anume, gaura din zidul unei camere de la demisolul unei clădiri. De acolo Andreas aude muzică şi miroase parfumul lumii de dincolo. Care lume nu ştiu exact a ce miroase, nici Andreas nu cred că ştie, nici trecătorii care se opresc să adulmece la geam, dar care sigur miroase a adevărat şi a viaţă reală. Miroase însă în ton cu culoarea mieroasă pe care Andreas o poate vedea pentru o secundă prin spărtura pe care cu greu a făcut-o în zid, înainte de a fi tras afară de poliţiştii sanitari, care pun ordine în spleenurile deranjate (şi care îl vor şi expulza într-un sfîrşit din raiul de asfalt pe care se pare că nu-l merita).


"Aş mînca ceva bun, da' nu ştiu ce"

Aerul ăsta miroase în mod sigur şi a plăcintă, ca cea pe care Andreas o apucă cu mîna şi o molfăie ca un animal lihnit. Mie asta mi-a plăcut. Am fost puţin dezamăgită că finalul nu spunea nimic în plus faţă de această cealaltă lume. Andreas e aruncat într-o zonă care mai degrabă e nimicul - e frig şi viscol şi pac, se termină filmul -, dar m-am mai dres cînd a trecut un pic timpul peste film. Căci toţi avem ceva din nordicul Andreas şi poate că atunci cînd spunem "nu ştiu, aş mînca ceva bun", ne aducem inconştient aminte de acea lume pe care odinioară am cunoscut-o, dar pe care, dresaţi fiind, ne-am scos-o din program. Şi poate că această lume nu este (doar) lumea de dincolo, cea a lui Doamne-Doamne, unde ne ducem cînd murim, aşa cum ne-ar lăsa să înţelegem tunelul de lumină pe care-l vede eroul după ce metroul trece de cîteva ori peste el (nu ce se vede pe ecran e oribil, cît zgomotul pe care-l face garnitura lovind trupul).

În ultimă instanţă, filmul te lasă să pui cărniţă pe o structură vagă şi ea, şi să îţi alegi singur varianta de lume spre care tinde eroul sau tinzi chiar tu prin proiecţie. Prin urmare, ce ar putea fi imputare - că e prea vag şi uscat, că nu explică - ar putea fi un avantaj şi un merit în ochii altora.

---

Omul-problemă / Den brysomme mannen / The Bothersome Man, 2006
regia Jens Lien
cu: Trond Fausa Aurvaag, Petronella Barker, Per Schaaning.