Lumea - problemă - Omul-problemă / Den brysomme mannen

Transilvania Film continuă să aducă pe ecranele româneşti filme ciudăţele, care rulează un pic stinghere în coasta producţiilor americane în majoritate stas, care în majoritate oferă, ca un McDonalds, exact ce aşteaptă publicul (ceea ce nu e neapărat şi întotdeauna rău.). Cred că publicul "de Mall-uri", cel din Bucureşti mai ales, care pufneşte, vorbeşte (la mobil sau nu), iese, intră cu găleata de popcorn, se poartă de parcă e în balconul de la bloc, e de cele mai multe ori nu dezamăgit cât intrigat de aceste filme independente, vorbite în limbi ciudate, în care se tace mult şi în care nu prea găseşte ritm. Sau dacă e ritm, e mult prea spart faţă de cum s-a obişnuit din producţiile mainstream americane.

Dar aşa cum există reţete şi clişee în filmul comercial, există reţete şi clişee şi în filmul independent, iar acestea pot fi şi mai supărătoare pentru că vin şi cu o încărcătură de intelectualism şi de pretenţii sobre care se pot întoarce împotriva lor.

Omul-problemă / Den Brysomme mannen este o coproducţie islandezo-norvegiană premiată la mai multe festivaluri (inclusiv la Cannes, anul trecut, unde a fost prezentat în Semaine de la critique) şi care în acest an a făcut parte şi din selecţia Festivalului Transilvania. Nu e un film extraordinar, nu produce revelaţii estetice ori metafizice, dar construieşte o atmosferă şi, mai ales în a doua jumătate introduce un artificiu care lipeşte spectatorul în fotoliu.


Toate distopiile duc la Kafka

Deşi s-au mai făcut distopii în cinema, deşi ori de câte ori un cineast se înhamă la ceva asemănător oamenii se gândesc imediat la Kafka, scenaristul filmului Omul-problemă, pe care-l cheamă Per Schreiner, are suficient curaj să nu explice aproape nimic şi să lase în consecinţă şi finalul în ochiuri extrem de largi. Andreas e un bărbat la 40 de ani adus în prima secvenţă a filmului cu un autobuz la o staţie de benzină dezafectată aflată într-un spaţiu larg şi pustiu. De acolo e preluat de o maşină cu un şofer misterios. Travelingurile largi şi lipsa muzicii nu definesc însă întreg filmul care evoluează uscat. Andreas e dus la noua sa slujbă, de contabil, într-o firmă aflată într-un oraş mare (nespecificat însă). Un oraş ca-n zilele noastre. I se repartizează un birou cu calculator şi o locuinţă, iar Andreas începe să muncească. Monoton. Într-o zi un coleg de-al său se aruncă în grilajul de fier forjat al clădirii. Maţele îi ies pe-afară, sângele curge gâl-gâl-gâl, doi bărbaţi într-un fel de uniforme îl culeg şi-l depun într-o maşină. Şi nu, n-am de gând să povestesc filmul.

Nu ai nevoie, oricum, de prea multe date pentru a-ţi da seama că e vorba de societatea contemporană, occidentală sau nordică n-are importanţă, care îţi oferă un stil de viaţă din care a extras orice urmă de viaţă. Mâncarea nu are gust, nici măcar hamburgerul, băutura nu te mai ameţeşte, sexul e mecanic, iar căldura relaţiilor umane e mimată. Nimic nou până aici. Filmul usucă distopia până la date minimale, nu toate esenţiale, umezind ţesătura prin momente foarte violente, cum e cel cu gardul de mai sus, sau cel în care eroul e lovit de mai multe ori de metrou. Aceste secvenţe sabotează monotonia ansamblului, dar sunt inutile pentru eroul care nu reuşeşte să-şi ia viaţa şi astfel să evadeze. E condamnat la această existenţă dezumaniza(n)tă. Dialogurile frizează absurdul şi uneori devin amuzant de stupide, cum e cazul discuţiei cu amanta care nu e interesată să ia locul iubitei oficiale. "Sper că nu ai părăsit-o din cauza mea", spune.

Filmul începe însă să urce şi să se anime în momentul în care Andreas descoperă o gaură din demisolul unei clădiri de unde se aude muzica. Dar ce ar fi putut fi exploatat până la loc comanda de un Michel Gondry sau de un Spike Jonze (via scenaristul Charlie Kaufman) rămâne în filmul de faţă la nivelul unei mici găuri în zid care mai mult promite decât oferă parfumurile şi culoarea de miere a lumii adevărate, cea de dincolo. Pe undeva e mai bine aşa, căci e vorba de o lume presimţită care rămâne departe. Dar e greu să spui care e lumea de dincolo, pentru că ceea ce ar fi putut fi salvarea prin expulzare a eroului nu e lumea din care a venit, ci mai degrabă o non-lume, nimicul.