Un iad drăguţ - Den brysomme mannen

"Se pare că iadul seamănă izbitor cu IKEA" e cea mai percutantă formulă sintetică cu care a fost descris acest film a cărui origine nordică respiră în fiecare cadru, privire şi dialog. Distopie urbană, post-industrială schiţată graţios în tonuri desaturate şi o întreagă simfonie (nuanţată) de zgomote judicios combinate ocupînd mare parte din coloana sonoră, The Bothersome Man (sînt tare curioasă cum va fi tradus titlul la noi) porneşte de la premiza unei lumi pentru a cărei descriere drăguţ e epitetul perfect. Şi unicul. Chestie care poate unge pe suflet orice om alergic (precum sussemnata) la odioasa vocabulă menţionată - acel "drăguţ" găunos, fad, fundamental lipsit de orice consistenţă, forţă evocatoare imagistică, personalitate ori vigoare, susurat suficient pentru a ţine loc de opinii sau (mai ales) nuanţe.

Exact aşa e şi lumea în care aterizează misterios Andreas (Trond Fausa Aurvag) - numai ordine, zîmbet, plastic, suprafeţe plate, lucioase. Orice imperfecţiune, defect, element disonant au fost eliminate. Iar orice tulburare a ordinii e prompt şi discret anulată de nişte indivizi anodini în salopete. Nu există beţie, agitaţie, violenţă, sinucideri. Dar nici gust, miros, senzaţii profunde ori sentimente. Pe scurt, Andreas se trezeşte contabil cu birou, computer, plăntuţă în ghiveci, colegi prietenoşi şi afabili, o parteneră drăgălaşă (a cărei singură pasiune e design-ul de interior) şi o amantă angelică. Totul minunat? Doar că şi sexul e mecanică pură, detaşat de vreo trăire emoţională, iar mantra tuturor pare să fie o rutină toropitoare. Mai mult nu trebuie povestit din această dramă (tragedie) a omului pentru care confortabil nu e destul ori satisfăcător. Lăsînd deoparte comparaţii pe care le poţi face cu toate anti-utopiile cinematografului, de la Alphaville şi Brazil la Gattacca, neuitînd ceva din ciudăţenia lynch-iană, umorul negru şi absurdul terifiant din Sånger från andra våningen al suedezului Roy Andersson, ca şi un final echivoc care nu lămureşte sau rezolvă nimic, al doilea film al norvegianului Jens Lien îţi rămîne în minte ca un portret doar foarte puţin exagerat al unei minunate lumi noi nu tocmai îndepărtate şi perfect aseptizate. Teamă mi-e că nu peste mult timp s-ar putea să fie privit mai curînd ca documentar. Un soi de "Bine aţi venit în viitor. Lăsaţi orice speranţă..."