| "Acum cel mai sincronizat este Dumitru Crudu, dar el a profitat cumva de dramele naţiunii, de plecările peste hotare, de traficul de persoane şi alte teme sociale." (Irina Nechit, în Revista de Sud-Est, 1/2007) |
Motivul principal fiind, din punctul meu de vedere, maleabilitatea extremă a scrisului său, din care orice regizor (cu remarcabila comoditate care dă nota dominantă a acestei meserii în teatrul românesc) poate face cam orice vrea. Aşa s-a întîmplat, de exemplu, cu Duelul pus în scenă, la Cluj, de m.chris.nedeea, care a mizat pe sursa reală de inspiraţie a piesei, meciul de box, niciodată susţinut, dintre Doroftei şi Calist, şi a "regizat" o înfruntare în ring "pe bune" (scurt-circuitată de schimbul de replici), în prezenţa lui Leonard Doroftei însuşi.
O altă raţiune pentru frecventarea pieselor lui Crudu (şi are multe, fiindcă e productiv şi se întîmplă chiar ca acelaşi material textual să fie reluat şi reordonat - Oameni ai nimănui şi Una tragedia moldava, cel puţin, au cîteva versiuni şi titluri diferite, Micuţele turnătoare se numeşte uneori şi Mîine etc.) ţine de... perversitatea abordării dramaturgice: temele lui sînt de maximă actualitate ca problematică socială (vezi "dramele naţiunii" despre care vorbea jurnalista - şi autoarea de texte de teatru - de la Chişinău, Irina Nechit, la o dezbatere publicată la începutul anului în Revista de Sud-Est), Oameni ai nimănui (montată în Moldova de Vitalie Drucec), de pildă, interesînd, în primul rînd, datorită subiectului, abordat destul de rar, legat de emigraţia economică. Altfel spus, ceea ce face obiectul preocupării pentru dramaturgia lui Dumitru Crudu ar putea fi ocazia pe care o oferă unor regizori de a vorbi despre o temă care le atrage atenţia folosind unicul material textual care le stă la dispoziţie.
Material textual despre care s-ar putea spune multe lucruri (chiar şi, prin forţare, că are de-a face cu literatura), dar nu că e teatru. Că le lipseşte structura dramatică (vulgarizînd puţin, de unde luăm personajele, unde le ducem, ca trăire interioară, şi cum o facem), n-ar fi nimic, comparativ cu trista colecţie de clişee pe care le pun în mişcare, tezismul crunt (să-i plîngi de milă şi mai multe nu lui Sebastian, pe care răii de Eliade, Cioran şi Camil Petrescu îl asupresc cu bună ştiinţă, noroc că şi noi ştim că pînă la urmă Sebastian cîştigă...), îngemănată cu lipsa de subtilitate, artificialitatea replicilor şi tonul melodramatic al pieselor lui Dumitru Crudu. (Iar melodrama se prelungeşte în viaţa reală: cum ai mai putea spune despre o piesă - Crima sîngeroasă din Staţiunea Violetelor - că-i proastă, cînd autorul îţi povesteşte într-un text argumentativ c-a scris-o cînd rămăsese fără serviciu şi casă, nu ştia unde va dormi la noapte şi ce va mînca a doua zi, iar "cele cîteva pagini" îl făceau "pur şi simplu fericit"? - Cuvînt lămuritor: Despre teatrul meu, în Alegerea lui Alexandru Şuţţo, p. 111.) Personajelor lui Crudu le lipseşte capacitatea de a se materializa scenic, în forma concretă a teatrului, din cauză că sînt mult prea preocupate să vehiculeze idei de genul "viaţa emigranţilor e grea şi toată lumea îi asupreşte", "de ce nimeni nu vede că e rău, numai eu", toate cu acelaşi inventar interşanjabil de cuvinte (iar cînd vrea să folosească, pentru "funcţionalitate", limbajul "vulgar", adică două-trei înjurături banale, dramaturgul moldovean dă impresia că se scurge sub propriul text de jenă); nu că-i lipseşte ironia (pe care şi-o, cică, asumă), dar simţul umorului chiar pare a sta de-o veşnicie sub obroc la Dumitru Crudu.
Să-l lăsăm însă pe Dumitru Crudu însuşi să vorbească - iată cum sună un monolog din Micuţele turnătoare, o piesă (ca multe altele ale aceluiaşi autor, concurînd cu o gazetă de perete cu intenţii moralizatoare) despre racolarea unei adolescente de către Securitate (inspirată, probabil, de discuţia publică de acum un an în legătură cu reţeaua de informatori minori ai poliţiei politice româneşti): "Luiza: Eu stăteam în pat trează cînd a intrat tatăl şi am auzit tot ce-a vorbit cu mama şi pentru prima dată în viaţă mi s-a făcut foarte tare ruşine pentru că mi-am dat seama că eu l-am turnat, fără să vreau, pe tatăl meu. Deoarece grăsana, ultima oară cînd ne-am văzut, a vrut să-mi dea nişte cărţi, printre care şi un roman de Goma, iar eu i-am spus că nu-l vreau pe Goma pentru că tata îl are acasă. Atunci nu ştiam că grăsana va îndrepta mărturisirea mea împotriva tatălui meu, dar a făcut-o. Eu nu ştiam cine e Goma, nici prin cap nu-mi trecea că din cauza lui îţi poţi pierde serviciul. Nu i-am citit nici o carte. Habar nu aveam că numele lui Goma poate fi folosit ca o armă contra propriului meu tată. Dar chiar asta s-a întîmplat. Tatăl meu era supărat că nu mai avea ce bea, iar eu eram furioasă pe grăsană pentru că s-a servit de mine pentru a-l lovi pe tatăl meu."
Poetica haloimăsului
Altă problemă ar fi modul bizar în care Crudu însuşi se raportează la propriu-i scris pentru teatru şi care dovedeşte în cel mai bun caz o necunoaştere a "obiectului muncii". O poetică dramaturgică formulată de maniera: "Dramaturgia mă ajută să pot pune în discuţie biografia mea. Or, în opinia mea, scriitorul de astăzi poate să vorbească numai şi numai despre el. [...] Dramele personale şi dramele literare se confundă în cazul meu. Personajele din piesele pe care le scriu sînt ipostazele propriului meu eu." (Cuvînt lămuritor..., p. 111 şi 112), dacă nu e pur şi simplu hilară, poate conduce la interpretări dintre cele mai hazardante. Se identifică el, vrea Dumitru Crudu să spună, cu Mihail Sebastian, Leni Caler şi Camil Petrescu în acelaşi timp? Există, vrea el să zică, o legătură biografică între drama unui evreu în anii '40 şi cea a unui moldovean cu cetăţenie românească de la începutul mileniului III (de vreme ce Nota autorului la Steaua fără... Mihail Sebastian menţionează că n-avem de-a face cu o dramatizare, ci cu un text independent)? De altminteri, Cuvîntul lămuritor din ediţia de la UNITEXT a Alegerii... e o capodoperă de contradicţii, semănată cu aluzii şi referinţe la tot soiul de autori, adeseori greu de pus în aceeaşi pagină, de la Shakespeare la M. Ferber, Mircea Nedelciu şi Alexandru Muşina, de la Cehov la Ionesco şi Vişniec. Ca să nu mai spun că aş avea mare nevoie să-mi lămurească cineva logica, în justa proprietate a termenilor, a frazei de final: "Fiind una din mizele postmodernismului, intertextualitatea reprezintă pentru mine şi una dintre dovezile clare că teatrul meu nu se află în triajul absurdului, ci este un teatru politic". Cum arată intertextualitatea şi metareferenţialitatea la Dumitru Crudu, a se vedea Steaua fără... Mihail Sebastian, unde Leni (Caler) monologhează cale de două pagini (92-93) despre posteritatea ei şi a lui Sebastian: "Vor fi şi alte asemănări pentru că la baza pieselor lor va sta jurnalul tău. Ei (autorii de dramatizări, n. I.P.) vor încerca să profite de pe urma ta, Mihail, ca să-şi facă un nume şi să devină mai cunoscuţi. [...] Ei vor face nişte piese de scandal doar ca să se audă de ei. Te compătimesc, Mihail. Şi pe mine mă compătimesc fiindcă am visat că regizorul Ion Sapdaru va face un spectacol la Teatrul Naţional în care eu voi fi prezentată ca fiind o curvă şi nimic mai mult. Dar eu nu sînt o curvă, Mihail, şi tu ştii foarte bine asta, dar cine va mai sta atunci să afle adevărul. Cine?". Mai e ceva de comentat despre teatrul politic al lui Dumitru Crudu? Dacă măcar i-ai putea spune impostură...
Dumitru Crudu
Alegerea lui Alexandru Şuţţo
- cu un cuvînt lămuritor al autorului -
Editura UNITEXT, Bucureşti, 2004
Dumitru Crudu
Duelul şi alte texte
Prefaţă de Ciprian Şiulea
Eikon, Cluj-Napoca, 2004 (Biblioteca Teatrului Imposibil)
Dumitru Crudu
Steaua fără... Mihail Sebastian
Cartea Românească, Bucureşti, 2006
Motanul: Elena doarme, asta-i foarte bine.
Copii, vă rog, nu vă speriaţi de mine.
Eu sînt un motan care vorbeşte
Dimineaţa dorm, iar seara mănînc peşte.
Eu am venit aici cu un plan concret
Fiindcă sînt un motan deştept.
Vreţi să vă spun aici ce caut eu?
Vreau să-mi însor stăpînul meu.
Care-i beţiv şi e mereu pe drum
După această fată care doarme tun.
Vreau să-l însor pentru că e risipitor
Toţi banii şi i-a cheltuit foarte uşor
Şi acum nu are nici măcar un leu
Vreau să-mi însor stăpînul meu.
[...]
Numai stăpînul meu va fi de acord să se însoare
Cu o scroafă, însă avînd o pungă plină, grea, zornăitoare.
Dar ce şi cum să fac să bea apa fermecată?
Spuneţi-mi voi, copii, cum s-o conving pe această fată?
Se pare că am găsit! Ura! Să mă încalţ în opince.
Părinţii ei nu-i dau miez de nucă să mănînce.
Ei se tem să nu ajungă o uitucă
Şi, de aceea, nu-i dau miez de nucă,
Deşi ea vrea foarte tare, mai mult decît toate,
Să mănînce miez de nucă pe săturate.
(din Prinţesa purcică (după motivul unei poveşti ruseşti), Revista Tiuk!, nr. 14)