Ce poate face omul mai plăcut, într-o seară de vară - fie ea răcoroasă ori, ca în Bucureşti, înăbuşitoare -, decât să meargă undeva, la aer, ca să vadă un spectacol? Desigur, "grădinile" de pe vremuri, cu cinema, teatru, hai şi lăutari - ofertă artistică live, pe scurt - au dispărut de mult; acum, indiferent că ieşi la un gin fizz cu fiţe sau la un mic naţional şi-o bere, te delectezi cu zbierete mecanice. Totuşi, pe ici-pe colo mai supravieţuieşte sau reînvie tradiţia ieşirilor în grup dintre pereţii sufocanţi, în scopul degustării de artă vie.
La o asemenea reînviere şi-a propus să contribuie, de exemplu, Institutul Cultural Român din Bucureşti organizând, în Capitală, o suită de spectacole susţinute de trupe din străinătate şi plasate sub semnul câte unui element natural - apă, foc etc. -, spectacole cu desfăşurare în aer liber (în Parcul Tineretului, mai exact) şi cu intrare la fel de liberă (gratuită, adică). La fel, Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian" îşi invită spectatorii, în unele seri de joi, în micuţul scuar din faţa intrării pentru a visa, în atmosfera dens poluată din zonă, la o plimbare romantică prin pădurea vieneză la braţul cine ştie cărei Silvii ori văduve vesele. Din raţiuni administrative nu am reuşit, din păcate, să ajung la niciuna dintre aceste reprezentaţii, dar ideea ca atare mi se pare mai mult decât stimabilă şi o salut, de aceea, cu încântare; şi cu multă căldură...
Dacă la noi, pe Dâmboviţa (dar şi pe lângă alte ape române), obiceiul de a "socializa", în serile de vară, sub pretext sau în scop artistic, s-a cam pierdut, prin alte părţi el adună în continuare oamenii, ţesând între ei, cu aceste ocazii, o subtilă reţea comunitară. (Subiectul, mai serios decât poate părea la o privire grăbită, ar merita o abordare extinsă, al cărei loc nu este, însă, aici.) În Germania, de pildă, în Franţa, în Italia - dar şi în Ungaria vecină - practica exploatării intense a oricărui colţişor de natură ce oferă, vara, posibilitatea "ambientării" de spectacole a dus de multe ori la apariţia unor festivaluri cu acte în regulă, ba chiar a unor evenimente artistice de prim rang; şi nu-l amintesc acum decât pe cel mai celebru dintre ele, Festivalul de la Avignon. În România, regiunile în care tradiţia "ieşirilor" culturale funcţionează încă din plin sunt (sub influenţă maghiară) cele din Transilvania, şi mai cu seamă cele din Secuime, unde există, de altminteri, şi locuri foarte potrivite pentru a găzdui întâmplări artistice. Un astfel de loc este castelul de la Lăzarea, din judeţul Harghita, lângă Gheorgheni. Ansamblul se înfăţişează ca o vastă curte pătrată, mărginită de ziduri groase, parţial în ruină, cu donjonuri în cele patru colţuri; incinta, în amfiteatru natural, e dominată de o clădire bine conservată şi temeinic restaurată, care adăposteşte, mi s-a spus, şi câteva săli de expoziţie permanente, deoarece castelul a fost "rechiziţionat", încă din anii 1970, de Uniunea Artiştilor Plastici, care susţine aici, în fiecare vară, o tabără de creaţie. Cu timpul, artiştii scenei au început şi ei să frecventeze monumentul, cum zic sătenii - ideal, de-altminteri, pentru reprezentaţii teatrale, date fiind "decorul" gata plantat şi acustica excelentă. Teatrul Figura Stúdió din Gheorgheni a (re)pus de curând piciorul în curtea castelului, odată cu premiera Nunta lui Figaro de Beaumarchais, în montarea actorului-regizor Zsolt Anger, "împrumutat" din Ungaria.
Spre deosebire de şcoala de teatru românească, unde regizorii învaţă de mici că, în spectacol, piesa e ultimul lucru de care trebuie să ţină seama, importante fiind "viziunea" asupra ei, "semnele" personale ş.a.m.d., învăţământul teatral maghiar educă respectul absolut faţă de text, directorul de scenă având a-şi structura concepţia exclusiv pe datele, dacă nu pe "literele" acestuia. Ce a ieşit în teatrul românesc al ultimului deceniu dintr-o atare gândire "liberă" vedem, cu groază crescândă, de câteva stagiuni încoace; dinspre partea lor, regizorii unguri privesc cu invidie peste Tisa şi se plâng că la ei acasă nu mai pot respira de atâta "cuminţenie". (Se pare că linia de mijloc - pe unde, zice-se, domiciliază adevărul - le este accesibilă doar câtorva artişti izolaţi şi, din punct de vedere estetic, apatrizi...) Ca urmare, atunci când ajung să monteze în România, cei din urmă încearcă să-şi elibereze fantasmele şi să-şi demonstreze, pe înţelesul tuturor, creativitatea. În ceea ce-l priveşte, Zsolt Anger a socotit, probabil, că dărâmă toate barierele imaginabile dacă taie zdravăn din text, îşi costumează interpreţii în manieră modernă sau, măcar, atemporală şi sugerează, prin "copertele" montării, ideea de teatru în teatru. (În spiritul adevărului absolut, menţionez că nu am putut "citi" decât ultima copertă, adică epilogul spectacolului, întrucât, pe drumurile patriei, o deplasare Bucureşti-Gheorgheni - cam 270 de kilometri - în automobil a luat peste şapte ore, inclusiv prima jumătate de oră a reprezentaţiei. Din finalul acesteia am dedus cum trebuie să fi arătat începutul.) Operaţia înfăptuită de el - şi pe care orice regizor autohton o întreprinde, pe tăcute, fără măcar să se gândească (!) - nu a afectat deloc, după părerea mea, spiritul textului scris în 1785, dar nici nu i-a adăugat vreo semnificaţie în plus. Pe scena improvizată, înălţată în mijlocul curţii castelului - căruia regizorul nu i-a folosit deloc prezenţa, lucru absolut bizar -, povestea actualizată a bărbierului spaniol e spusă de actorii harghiteni cu nerv şi, în general, cu graţie, în clasicul stil realist ce nu cedează doar în faţa unor draperii folosite, de exemplu, pe post de arbori din grădină. Aceşti actori - Árpád Barabás (Figaro), Éva Bálint (Suzanne), Tibor Szabó (Contele Almaviva), Boróka Bartha (Contesa), Csaba D. Antal (Cherubin), în primul rând - joacă, aproape fără excepţie, "curat" şi se mişcă bine, dovedind că specificul dorit al trupei (teatrul de mişcare) este un fapt, nu doar o aspiraţie. Şi, pentru că e vorba despre un spectacol de echipă, iată numele tuturor celor ce au contribuit la el: László Veress, Eduárd Szabó, Mária Boros, Boglár Tamás, Enikö Bodnár, Kata Fekete, Bea Bajnai. Important este că oamenii din Gheorgheni, din Lăzarea şi din împrejurimi au ieşit din casă, au râs, au aplaudat, s-au bucurat împreună. Datorită teatrului.