Arta comunitară e o artă de training teritorial. Formează conştiinţa comunitară şi sensibilizează receptarea civică. De trei luni merg săptămînal în zona Rahova-Uranus, un spaţiu fascinant de hibrid - cu clădiri abandonate, ciuruite, zbîrcite sau renovate de curînd -, care se schimbă atît de repede încît, în scurt timp, cu greu va mai putea fi recunoscut în forma lui actuală. Un spaţiu care o ia încet, încet înaintea celor care îl locuiesc.
Aici se desfăşoară programul de artă comunitară Construieşte-ţi comunitatea, iniţiat de Ofensiva Generozităţii şi finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Partenerii acestui proiect sînt Centrul Internaţional pentru Artă Contemporană, DC Communication, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Agenţia de Monitorizare a Presei şi Societatea de Concerte Bistriţa. Ofensiva Generozităţii a fost iniţiată de Bogdan Georgescu, Vera Ion, Maria Drăghici, David Schwartz, Miruna Dinu, Ioana Păun şi Irina Gâdiuţă, cărora li s-au alăturat, pe parcursul desfăşurării proiectelor, coregrafi, dramaturgi, actori, artişti vizuali, regizori şi arhitecţi.
Programul s-a concentrat pe elaborarea conceptului de comunitate, văzut din mai multe perspective, lucrîndu-se în final cu următoarele comunităţi: locatarii apartamentelor din blocurile acoperite de mash-uri, chiriaşii din casele naţionalizate, donatorii de sînge, adolescenţii din Complexul de servicii pentru copilul delincvent Titan, Bucureşti. Spectacolele care vor avea la bază aceste patru comunităţi (vor fi jucate la sfîrşitul lunii) sînt urmate de un al cincilea, axat pe o experienţă comunitară directă.
Construieşte-ţi comunitatea cuprinde un atelier de creaţie destinat copiilor din Rahova-Uranus, un atelier de dramaturgie bazat pe poveştile comunităţilor documentate, dezbateri publice, arhiva vizuală a comunităţii Rahova-Uranus, spectacole de teatru comunitar.
Cu ce se mănîncă teatrul comunitar? Cu docu-dramatizarea link-urilor interne şi externe care fac ca un grup de oameni, interese, valori, interdependenţe, reprezentări etc. să poată structura tipologia unei comunităţi. Cu acele situaţii-limită, reflectate echilibrat în aşa fel încît să nu existe un singur unghi de percepţie care să influenţeze manipulant şi să altereze receptarea. Obiectivitatea jurnalistică şi distanţarea programatică devin, din acest punct de vedere, un instrument de lucru extrem de important, care ţine sub control tendinţa şi tentaţia de a empatiza cu grupul-ţintă, de a-i supralicita nevoile şi aşa existente.
Artiştii devin actanţi socio-culturali
Teatrul comunitar este un teatru de intervenţie care acţionează şi reacţionează în funcţie de problemele comunităţii, implicate la rîndul ei cît mai puternic în facerea spectacolului. Este un teatru teritorial, de urgenţă implicativă, de alertă şi responsabilizare civică, aşa cum şi-l dorea Augusto Boal, teoreticianul teatrului oprimaţilor. Artiştii devin actanţi socio-culturali, care mediază relaţia dintre autorităţi şi cei care formează şi formatează comunitatea.
În Construieşte-ţi comunitatea nu e însă vorba doar de o suită de spectacole, ci de un lanţ de acţiuni cu o cu totul altă miză. În primul rînd, te fac să înţelegi ce înseamnă şi care sînt etapele unui program comunitar ce îşi propune să lase urme în mentalitate, de unde începe, prin ce trece şi cu ce se finalizează. Cum acoperă un areal de necesităţi şi interese împărtăşite, cum dezvoltă capacitatea de asimilare a unui concept-cheie pentru arta comunitară - cel de apartenenţă.
Sensul unei asemenea iniţiative este implementarea unei conştiinţe reactive de lungă durată, care să se antreneze constant. Pe această strategie de posibile soluţionări în timp, de cunoaştere exactă a polilor unei probleme ca să o poţi rezolva şi pe relaţia socio-culturală cauză-efect se fundamentează proiectul. Spectacolul e, de fapt, veriga ultimă într-un cîmp al demersurilor simultane, determinate de complexul de realităţi în criză. Esenţial e ca o comunitate să ştie prin ce e o comunitate. Cîte bile albe şi cîte bile negre pune la bătaie.
De ce simţim nevoia să aducem conţinutul realităţii imediat localizate într-un proiect artistic care înseamnă mult mai mult decît ceea ce sîntem obişnuiţi să vedem: spectacolul ca atare? Pentru că această realitate are un potenţial conflictual puternic care, odată integrat artistic, poate fi mult mai vizibil şi poate schimba raportarea la resorturile problemelor, la, mai simplu spus, ce se poate face concret. Pe de o parte, cei direct vizaţi înţeleg cît e de important să-şi conştientizeze apartenenţa la spiritul comunităţii, iar, pe de altă parte, autorităţile devin (sau ar trebui să devină) mult mai responsabile de centralizarea unei comunităţi de interese.
Arta contemporană - un proiect de asumată link-uire comunitară
Paşii intermediari la vedere sînt la fel de importanţi ca actul finalizat - spectacolul ca atare - deoarece fac posibile stimularea procesuală şi determinarea de a participa a celor pentru care e gîndit spectacolul.
Comunitatea nu e materialul folosit doar ca să livreze un tip de informaţie utilă, ci e, dimpotrivă, motivată să-şi pună în discuţie necesităţile, drepturile, obligaţiile, aşteptările pentru a le procesa mai clar şi pentru a le facilita înţelegerea. Practic, arta construieşte, în interiorul comunităţii, o comunitate în stare să ştie pe ce se poate baza ca să ştie ce răspuns să dea. Ca să fie la curent cu felul în care îşi poate detecta scopurile comune şi cu ce instrumente poate influenţa ce i se întîmplă. Pe lîngă rolul creativ, artiştii îl activează pe cel de mobilizare a psiho-determinării colective. Adică toţi membrii comunităţii trebuie să-şi dea seama de sensul şi forţa pe care o au dacă sînt o comunitate activă.
Teatrul comunitar e un fel de common needs theatre, de theatre of concern, un teatru al preocupării pentru ceva, care, la rîndul lui, să-i preocupe şi să-i privească frontal pe cei cu care intră în legătură. Dacă cei care fac teatru uită că au ceva profund problematic de împărtăşit, dacă nu se gîndesc nici o secundă că acest ceva trebuie să se adreseze unui public co-interesat şi motivat să aibă o reacţie spontană, atunci modelul comunicării vii, la faţa locului, este alterat şi inutil.
Arta contemporană devine din ce în ce mai mult un proiect de asumată link-uire comunitară în care spectatorul e un interceptor provocat să dea drumul la minge exact în momentul în care o primeşte, care refuză să mai stea pe tuşa privirii şi constatării, pentru ca, la sfîrşit, să se ridice şi să plece acasă exact aşa cum a venit.
De la bun început, cu acest acţionar mobil, actor social cu pondere la fel de mare ca orice performer din faţa lui, se construieşte spectacolul. Numai că el nu e chemat la final să asiste la ceva de care are puţin sau deloc habar. E parte constitutivă a unei creaţii care îi documentează lumea.
Arta comunitară construieşte şi dă toate şansele de maximă operativitate unui nou pattern al rolurilor care, de obicei, e destul de rigid. Ea se face în mijlocul comunităţii, cu actanţii ei, şi nu doar pentru ei.