Vara, când stagiunea e "moartă", iar majoritatea teatrelor sunt în vacanţă, pare vremea ideală pentru retrospective. (Sau, cum zic unii, ignorând înţelesul etimologic al cuvântului, priviri retrospective; ba chiar priviri retrospective în urmă. Filologia omoară România.) Tot vara însă, cronicarul, ca tot omul, suferă şi el de căldură şi se simte grozav de departe de realitatea scenică pe care a abandonat-o acum doar câteva săptămâni. Privirea lui în urmă va fi, de aceea, blândă, îndulcind contururile, ori, dimpotrivă, mânioasă, asprindu-le?
Întrebarea capătă, fireşte, răspunsuri diferite în funcţie nu doar de condeiul omului, ci şi de ceea ce (crede el că) urmăreşte scriind pe tema dată. Face un rezumat al evenimentelor? Încearcă să deosebească, în materia dezordonată pe care a "parcurs-o" de-a lungul sezonului teatral, linii de forţă, puncte de concentrare, direcţii de acţiune? Efectuează o analiză? O sinteză? Amândouă? În beneficiul practicienilor scenei, al cititorilor, al colegilor? Iată, aşadar, o suită de interogaţii cărora, din capul locului, trebuie să li se fixeze factorul comun: indiferent care ar fi "abordarea" comentatorului, ea va avea fatalmente un caracter parţial; iar contrariul parţialităţii nu este, în cazul de faţă, im-parţialitatea, ci totalitatea. Acesta este, de altminteri, duşmanul ascuns al tuturor celor ce năzuiesc către emiterea de opinii generalizante în câmpul teatrului, căci, atâta timp cât nu au văzut toate montările produse, în toate instituţiile de spectacol, pe durata unei stagiuni - ori măcar 70-80 la sută dintre ele -, nu vor putea pretinde că aprecierea lor e altfel decât personală, restrictivă, cum ziceam, parţială. (A se nota că ocolesc cu grijă epitetul obiectiv, care, în materie de comentariu critic - orice fel de comentariu, de fapt -, mi se pare un nonsens: cum să fii obiectiv când, prin însuşi statutul tău existenţial, eşti subiectiv? În ceea ce-i priveşte pe cronicari, eu, una, m-aş limita să le cer corectitudine şi onestitate în locul obsedantei "obiectivităţi", care aparţine, cel mult, Creatorului.) Or nimeni nu se poate lăuda cu o asemenea performanţă, fiindcă nimeni nu are la dispoziţie timpul fizic necesar pentru a o atinge: nici măcar călătorind în permanenţă cineva nu ar putea "bifa" atâtea spectacole câte se joacă într-o stagiune. În plus, înregistrările nu au decât valoare strict documentară, căci, spre deosebire de toate celelalte arte, teatrul nu poate fi degustat decât in situ; altfel spus, live. Pe de altă parte, însă, evaluările periodice mai cuprinzătoare decât cele exercitate în mod curent, în cronici la spectacolele individuale, au utilitatea lor: chiar dacă nu oferă decât "radiografierea" unei felii înguste din actualitatea teatrală recentă, ele permit celor interesaţi să-şi facă o idee despre aspectul de ansamblu al fenomenului, după principiul picăturii ce păstrează în sine oceanul de origine; în fond, ochiul exersat ştie să descopere poetul fie şi dintr-un singur vers...
O altă "chichiţă" ce pare să descurajeze panoramările de acest gen este observaţia că, în curgerea firească a vieţii teatrale, împărţirea pe stagiuni este la fel de convenţională, de artificială ca şi împărţirea vieţii omeneşti în ani, luni etc. Aşa este - ceea ce nu înseamnă însă că, tot "ca-n viaţă", înăuntrul unora dintre aceste intervale de timp nu pot fi identificate anumite caracteristici care le diferenţiază; nu în toate, desigur, şi nu întotdeauna, dar, de pildă, câte-o modă mai mult sau mai puţin pasageră e capabilă să dea câte unei stagiuni un "aer" special, lesne sesizabil şi identificabil, care, chiar dacă va adia şi ulterior, în sezoanele următoare, va marca respectiva stagiune ca deschizător de drum pentru cutare sau cutare tendinţă dramaturgică, regizorală sau actoricească. În fine, ce să mai lungim discuţia? O retrospectivă prinde bine, o dată pe an, la casa omului de teatru.
...Om de teatru care, în România anului scenic 2006-2007, nu a avut o existenţă tocmai netulburată. Reforma care, în alte compartimente ale vieţii sociale s-a instalat, mai mult sau mai puţin temeinic, încă demult şi-a fâlfâit aripa, cu un plus de vigoare parcă, şi deasupra scenelor. Chiar dacă, teoretic, e activă încă de-acum vreo doi-trei ani (de fapt, din cauza nenumăratelor formulări şi reformulări, promulgări şi dez-promulgări, retrageri, adăugiri etc., nimeni nu ştie nimic precis şi, întrebând, capeţi doar răspunsuri aproximative), Legea Teatrelor s-a făcut oarecum simţită abia în stagiunea care s-a încheiat şi unele prevederi ale ei, referitoare la contracte de muncă, retribuţii, pensionări şi alte chestiuni financiar-administrative, au început abia acum să funcţioneze. Câteodată, spre îmbucurarea artiştilor scenei, mai ales a celor aflaţi, cum se zice, la început de drum. Alteori, spre nedumerirea şi îngrijorarea lor, mai ales a celor aflaţi, tot cum se zice, pe ultima sută de metri (în profesiune) şi prea puţin lămuriţi, încă, asupra faptului că pentru un actor, de pildă, ieşirea la pensie nu înseamnă şi ieşirea din teatru, renunţarea la scenă, decesul profesional, ci poate însemna, dimpotrivă, sporirea "indicelui de folosinţă" şi, prin urmare, a veniturilor. (E drept, câtă vreme unele paragrafe ale LT vor continua să se bată cap în cap cu acelea ale Codului Muncii nimeni nu va putea fi acuzat că suferă de paranoia şi mania persecuţiei.) În schimb, nimic din stipulările Legii Teatrelor cu privire la instituţiile de spectacol şi tipologia lor (teatre de repertoriu, de proiecte şi teatre-gazdă) nu a mai fost pus pe tapet (nici) în 2006-2007, lăsând ca, în această zonă, lucrurile să rămână încremenite. Cu efect paralizant şi deloc paradoxal asupra competiţiei - şi competenţei - din zonele exclusiv artistice. Despre acestea, în următoarele articole.