"Criza de Kent", declară dezinvolt într-o română cu accent de deşert studentul arab ce trăieşte din trafic de ţigări, cafea şi cosmetice. Camera sa de cămin este transformată în souk, de la el vin să se aprovizioneze viitorii doctori, ingineri şi profesori ai patriei. Suntem în căminul T 14 din Iaşi, în anul orwellian 1987. Putem vedea cum circulau pe străzi autobuze alimentate cu gaz metan stocat în imense rezervoare deasupra cabinei (unde le-ai descoperit Cristian Mungiu?), se telefona cu fise de 25 de bani şi se întreba dezinvolt invitatul: "Ness sau Neckezol?". Dintre toţi tinerii realizatori ce se hrănesc din memoria comunismului, Cristian Mungiu a înţeles cel mai bine valoarea obiectului, telescopul cu ajutorul căruia putem aduce mai aproape trecutul; filmul său abundă în obiecte memoriale. Laptele Doina de pe etajera din baie reprezintă mai bine decât orice indicibilul unor ani ce păreau interminabili şi fără de speranţă.
Violenţă de extracţie balcanică, grosolănia, lipsa de politeţe, atât de bine încarnate de licheaua cotidiană numită "Domnul Bebe", recepţionerii de la hotel, miliţienii de la recepţie. Sau chelnerii, trist celebrii chelneri din România, cei ce după 1989 au devenit eroii negativi ai ghidurilor de turism gen "Lonely Planet". Atenţie, am scris "balcanică" şi nu "românească". Îţi trebuie ani mulţi de exil pentru a-ţi da seama că una dintre trăsăturile comune ale colţului de lume unde ne găsim este tocmai acest stil de raport social, bazat pe mitocănie şi violenţa limbajului. Tot atâtea trăsături ce nu pot fi traduse într-o altă limbă - la modul propriu! Celebrul şi naţionalul "ce p-la mea" scuipat afară de domnul Bebe, de profesie avortor, în faţa celor două studente disperate, nu va fi tradus corect niciodată în franceză prin "putain de salope". Domnul Bebe, pe care îl văd de altfel foarte bine reciclat după revoluţie în prosper om de afaceri cu ghiul şi Jeep.
Imagini parabolă, imagini simbol ale anilor târzii a comunismului: punga de plastic desfăcută cu gesturi aproape religioase de către Găbiţa, pentru a fi utilizată ca protecţie în cazul unei eventuale hemoragii. "Instrumentele de lucru" din servieta ponosită a domnului Bebe: o andrea, briceag, feşe, mănuşi de latex. Telefonul închis cu lacăt de la recepţia hotelului, personificare a unei lumi în care comunicarea era interzisă. "Cămaşa de blugi" prespălată a prietenului Otiliei (în treacăt spus, singurul actor ce nu a fost în rol din acest film) sau teancul de cursuri uzate de care Gabi nu se desparte nici în momentul avortului. Trist-celebrele cozi de la butelii sau de la Alimentară, aşteptarea bovină şi insuportabil de firească a oamenilor.
Sociologia "intelectualilor" şi a familiei în Epoca de Aur. Otilia, una dintre studente este prietenă cu un băiat de "familie bună" (a se citi "părinţii medici sau ingineri"). Este prezentată o aniversare în familie la care este invitată şi la care nu ar trebui să fie prezentă. Dialoguri pe care le credeam uitate, îngropate în praful memoriei: "are şi Politehnica avantajul ei, măcar nu eşti dat la ţară". Bancuri subversive, cu bătaie lungă "Cine să te aresteze la spovedanie dragă? Popa dragă!" Farmecul desuet al intelligentsiei vremii, pe care Mungiu o prezintă într-o mise en scène aproape "cehoviană": convivialitatea înghesuită jurul mesei din sufragerie, dialogurile domestice, pesimismul ambiant. Imaginea abundenţei festive în vremuri de mare criză alimentară, pusă în evidenţă de baletul neîncetat al farfuriilor dar şi de inevitabila întrebare "dar cremă de zahăr ars nu doriţi"? Iar ca bonus, aerul moldovenesc al sărbătorii - dar este vorba deja de o altă poveste...
Lui Cristian Mungiu îi reuşesc foarte bine scenele de "noapte", filmate alert, cu camera pe umăr. Are reţeta amestecului optim dintre luminile sărace ale oraşului şi umbrele adânci din sufletul oamenilor. Otilia caută cu disperare un loc pentru a se debarasa de foetusul proaspăt avortat. Se opreşte lângă gura neagră a ghenei de gunoi, imaginea însăşi a Gheenei populate de avortoni şi mame ucigaşe. Agresivitatea câinilor vagabonzi o împiedică însă să-şi ducă gestul până la capăt. Zgomotul surd, înfundat al omului de 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile ce-şi sfârşeşte călătoria aruncat într-un tobogan de gunoi dintr-un cartier periferic. Noapte.
Găbiţa şi Otilia se întâlnesc în restaurantul hotelului. Găbiţa, cu aerul său enervant de inocent, declară candid că "îi era foame". Nelipsitul chelner declamă mecanic meniul disponibil, precizând că e vorba de resturi rămase de la o nuntă. "L-ai îngropat?" "Prefer să nu mai vorbim niciodată despre asta", spune Otilia. Filmul se termină brusc. Am îngropat noi oare comunismul şi demonii săi? E mai bine oare să nu mai vorbim niciodată despre el? Filmul nu are un final acceptabil - la fel ca şi comunismul.
O întreb pe adolescenta franco-helveto-româncă dacă a apreciat filmul. Şi-a pierdut toată exuberanţa de la început. Îmi răspunde că da, i-a plăcut, a fost tot timpul "lipită de imaginea de pe ecran" dar că se aştepta la "altceva". Dar nu poate preciza ce anume. Cuplul în vârstă se pregăteşte şi el să părăsească sala, cătinel, cătinel. El este abătut şi vizibil emoţionat. Sunt suficient de apropiat de ei pentru a auzi cum soţia îi şopteşte, cât se poate de cioranian: "Vous, les Roumains, vous réussissez que dans le malheur".
3 septembrie 2007,
Geneva