Un răspuns tot atît de la îndemînă ar fi că este "despre comunism". Dar nici asta nu e adevărat: Mungiu nu şi-a propus o "frescă" a "Epocii de aur" (chit că filmul său este primul dintr-un ciclu care se cheamă chiar Amintiri din Epoca de aur). Însăşi ideea de frescă este improprie - trimite la o mulţime de oameni formînd chipul "Tovarăşului" pe un stadion; 4,3,2 este un film care se petrece în spaţii mici, în răstimp de circa 12 ore, iar conflictul propriu-zis nu implică mai mult de 3 personaje...
Unii numesc asta "minimalism". Dincolo de etichete, este vorba despre o poveste care te ţine cu sufletul la gură despre nişte oameni care încearcă să se descurce într-o situaţie limită. Un thriller care se întîmplă între cei patru pereţi ai unui hotel, într-un oraş din Moldova, în anul 1987.
Găbiţa şi Otilia împart aceeaşi cameră de cămin. Foarte repede ne dăm seama că Găbiţa trebuie să plece şi că Otilia trebuie să se ocupe de tot: să facă rost de ţigări de la arabul din cămin, să caute o cameră de hotel şi - mai ales - să-l întîlnească pe un anume domn Bebe, care trebuie să "rezolve situaţia". "Situaţia" fiind complicată: Găbiţa e însărcinată, iar domnu' Bebe o poate ajuta să "scape"... Chiar şi pentru cei născuţi după 1989, e limpede că avortul era ilegal, că decizia de a recurge la el implica riscuri mari (în cel mai bun caz puşcăria) şi că totul trebuia făcut în cel mai mare secret (chit că o piaţă pentru aşa ceva exista, dovadă domnu' Bebe). Nu ni se spune, însă, de ce Găbiţa nu putea să păstreze copilul şi nici de ce Otilia este dispusă să calce pe jăratic pentru prietena ei, iar asta dintr-un motiv foarte simplu: nu este necesar. Înţelegem că este decizia Găbiţei, înţelegem că este decizia Otiliei - fapte trimiţînd la fapte mai vechi; singurul "trecut" al acestui prezent, care este filmul, este fetusul din burta Găbiţei. Un trecut care are fix 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile...
Dincolo de mecanismul implacabil, de ceasornic, al poveştii (scenariul, inspirat din cîteva cazuri reale, nu lasă niciun loc aproximaţiei sau improvizaţiei), ce este remarcabil în acest film ţine de felul în care spectatorul este luat ostatic al întîmplărilor de pe ecran. La fel ca cele două personaje - şi, la rigoare, chiar şi ca odiosul domn Bebe, care solicită plata în natură de la cele două: toţi sînt(em) prizonierii "situaţiei"! Petrecîndu-se, în cea mai mare parte, în spaţiile închise ale unor camere (de cămin; de hotel; de apartament), filmul lui Mungiu îţi lasă senzaţia că fiecare loc în care păşeşti - alături de Otilia, cea care se mişcă tot filmul şi care e aproape mereu în cadru - este o capcană. De la camera de hotel care o ţine ostatică pe Găbiţa, trecînd prin spaţiul aglomerat al unui tramvai (în care fiecare călător era un delincvent potenţial) şi pînă la apartamentul părinţilor lui Adi (prietenul Otiliei), încărcat de lucruri şi oameni (era ziua mamei lui Adi), totul este la fel de claustrofob (oamenii ca nişte peşti în acvariu). Iar discuţia de la masă - o secţiune de zece minute în mentalitatea epocii - surprinde genial această realitate: este un cadru fix, cu replici şi gesturi din off, în care Otilia, înghesuită în vieţile unor străini, ascultă conversaţiile lor. Nu e nevoie de mai mult pentru a înţelege tot: şi "rezistenţa" pasivă, şi orbirea voluntară, şi compromisurile "necesare". Modalităţi cotidiene de a jongla cu supravieţuirea în închisoarea care era România anilor '80.
Era o "probă fizică", doar că fiecare o făcea altfel. Dîndu-se peste cap să găsească soluţii, jonglînd cu o disponibilitate deja mult pusă la lucru de Găbiţa, Otilia este personajul cel mai emoţionant, iar Anamaria Marinca o face de neuitat: dinamismul ei melancolic, resemnarea cu care acceptă se devină victima unei victime şi înverşunarea obosită cu care ţine să meargă pînă în pînzele albe pentru a-şi salva prietena îţi rămîn pe retină. La rîndul ei, Găbiţa jonglează abil cu o pasivitate care primeşte întotdeauna ajutor: nu ştie mare lucru, dar ştie că prietena ei nu o va lăsa de izbelişte; aparent "toantă", aparent vulnerabilă, Laura Vasiliu îi împrumută o fragilitate de elastic care nu se rupe niciodată. Cît despre domnu' Bebe, acesta este pur şi simplu personajul-pe-care-l-urăşti, "omul nou" creat în eprubetă de amoralismul "iepocii" cu binecuvîntarea conducerii de partid şi de stat - deşi, chiar şi el, jonglînd înfricoşător cu o solicitudine care nu e pe gratis, este (tot) o victimă: victima unui sistem care dezumanizează. În interpretarea lui Vlad Ivanov, domnu' Bebe este băiatul venit la oraş pentru care "să ne-nţelegem omeneşte" se dă la pachet cu violul, ca zahărul şi uleiul, pe buletin.
În fine, deşi în roluri mai mici, toţi ceilalţi interpreţi (Luminiţa Gheorghiu/mama lui Adi, Adi Carauleanu/tatăl, Alex Potocean/Adi...) sînt impecabili.
Din punct de vedere tehnic, 4,3,2 este o performanţă de control. Camera lui Oleg Mutu alternează, cum spuneam, cadrele fixe cu apropierea aproape tactilă de personajul Otiliei filmat mai mult din spate, pe dominante de verzui-cenuşiu (culori de "acvariu"...). Montajul Danei Bunescu este perfect, întrucît "nu se vede". Iar lipsa muzicii (cu excepţia piesei de pe genericul final, folosită mai mult pentru a marca epoca, deşi nu era neapărat necesar) accentuează sentimentul de dramă "capitonată". 4,3,2 este ca un experiment cu oameni - numai că "opera" nu este a lui Mungiu, ci a lui Ceauşescu; regizorul-scenarist nu a făcut decît să tragă cortina peste cutiile transparente în care românii avortau zilnic vieţile lor.