Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Înainte de tăcere


Teatrul Azi, septembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am fost luni, 18 iunie 2007, la sala Amfiteatru a TNB, la Jubileul de 50 de ani al Studioului Casandra. Notez câteva impresii, amestecate. Începând cu ţinuta mai mult decât lejeră a, totuşi, amfitrionului formal al locului, Ion Caramitru, care nici nu a zăbovit prea mult, contrastând puternic cu toaletele unora dintre doamne. Continuând cu discursul adevăratului amfitrion, Florin Zamfirescu, rectorul de-acum al UNATC, care a explicat scurt şi la obiect, cu emoţie reţinută, fără emfază sau vorbe inutile, situaţia (scuzaţi) dramatică în care se află Studioul: imobilul este revendicat, procesul e pe rol, până nu se stabileşte statutul clădirii, UNATC nu poate băga bani în reparaţii, se încearcă trecerea clădirii pe lista celor de patrimoniu, situaţie în care proprietarul ar fi despăgubit în bani şi teatrul ar continua să funcţioneze. Dar, deocamdată, nu se ştie nimic. Nici măcar unde se vor juca producţiile studenţilor începând din toamna viitoare. Soluţii par să existe, oferte ar fi, dar totul e încă în faza intenţiilor (bune), să vedem ce va ieşi.

Sub semnul acestui iminent eveniment a stat întreaga întâlnire. Ceea ce trebuia să fie un moment de rememorare a unor împliniri, de omagiere a unor artişti, mulţi dispăruţi deja, o sărbătoare a breslei, s-a transformat pe nesimţite din cântec de bucurie în prohod. Parcă nimănui nu-i venea să creadă că Studioul de Teatru Casandra nu va mai fi. Şi fiecare îşi aducea aminte de primii paşi pe scândura aceea, primii paşi în carieră, de fapt. Primul care "a vorbit" a fost Radu Penciulescu, printr-o scrisoare citită de Florin Zamfirescu. Au urmat apoi (ordinea a fost, poate, alta) rectorii de după Revoluţie, fiecare respectând registrul sentimentalo-umoristic-nostalgic, povestindu-şi începuturile, dar şi problemele pe care le-a avut (şi rezolvat, uneori) în ingrata postură. A vorbit şi actualul (şi fost) decan, cam sec şi lemnos mi s-a părut. Apoi, actori şi regizori, unii mai inspiraţi, alţii mai puţin, au vorbit despre generaţiile lor şi despre începuturile în teatru. Emoţiona(n)tă fără rest a fost intervenţia lui Ion Lucian (care s-a şi oferit să găzduiască producţiile studenţeşti în viitorul teatru Luceafărul). La fel, a timidului Dinu Cernescu, care s-a încumetat să vorbească numai sub ameninţarea Ioanei Bulcă - fiind ei prima generaţie care a jucat la Casandra. Au mai depănat amintiri Aimée Iacobescu, Lucia Mureşan, Olga Delia Mateescu, Eugen Rogojinschi, toţi omagiindu-şi profesorii, colegii dispăruţi. Toţi încercând să fie optimişti şi să creadă într-un viitor al Casandrei şi al spiritului ei. Plin de antren, cam prea locvace, Dan Puric a citat din Iorga şi din alţi oameni mari, dar a însufleţit salutar atmosfera. Cum la fel a făcut Nataşa Raab, debordând de energie (pozitivă) şi căldură.

Un moment de o gravitate neobişnuită a fost cuvântul Profesorului, al lui Ion Cojar, care a ţinut, de fapt, un minicurs de arta actorului, reamintindu-ne că asistăm la o decădere a ei şi că domnia sa nu crede în reteatralizare, ba mai mult, nu ştie ce înseamnă aşa ceva (Liviu Ciulei, în schimb, ştie). Am lăsat la urmă intervenţia lui Alexandru Lazăr, cel care a editat albumul aniversar (dedicat doamnei Elisabeta Munteanu). A muncit mult, cu dragoste, cu dăruire, îi venea greu să-şi spună povestea. Albumul, care listează, deocamdată, promoţiile 1957-1982, cu pozele disponibile, e frumos, dar ciudat, aş zice: poza lui Adrian Titieni, de pildă, de pe pagina 5 (conducerea UNATC în 2007) arată un seducător june imberb; şi neunitar: unii dintre cei prezenţi (Victor Moldovan, Valeriu Moisescu, Amza Pellea, de exemplu, dar nu numai ei) beneficiază de câte o evocare specială din partea autorului, alţii nu. În fine, ultima intervenţie, a neobositului Valeriu Grama, sufletul, de mulţi ani, al Studioului, care a avut excelenta inspiraţie să-i numească şi pe toţi cei din corpul tehnic (apar toţi în album, la pagina 24): "Mai e cineva dintre cei cu care am debutat eu?", a întrebat Ioana Bulcă. Da, mai era. Unul singur.

Era emoţionant să vezi oamenii aceştia evocându-şi tinereţea. Era emoţionant să auzi pomenite, şi cu cîtă dragoste şi respect, numele Marietei Sadova, al lui Bălţăţeanu, al Irinei Răchiţeanu, al lui Ion Finteşteanu şi cîte altele. Dar cei care le pomeneau erau cu toţii maturi, iar unii chiar bătrâni. Asta era şocant: în sala pe jumătate goală (deşi întâlnirea fusese programată luni la amiază, tocmai ca lumea să poată veni), nu erau deloc tineri. Cred că cel mai tânăr participant era Felix Alexa, la datorie, oarecum, pentru că profesor la UNATC. Spiritul acela al Casandrei, despre care vorbeau cu toţii, spiritul breslei, de fapt, nu prea mai există. Îl întreţin, cât mai pot şi ei, cei formaţi înainte. Dar cei de-acum, aceia care ar fi chemaţi să-l perpetueze, par complet indiferenţi - iar unii, nevizitaţi de nici un fel de spirit. Poate pentru că, pe vremuri, absolvea doar o mână de actori şi regizori în fiecare an. Nenorocita repartiţie, aşa obligatorie cum era, îi trimitea uneori pe toţi în acelaşi teatru, oricum, într-un teatru. Acum, se întâmplă ca absolvenţii actori ai unei promoţii să nici nu se ştie toţi între ei. Când termină, se duc care-ncotro, în publicitate, în film, în alte meserii. Ce să-i mai unească? În orice caz, o scenă, fie ea şi a Studioului Casandra, nu e de ajuns.

"Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere". Şi când se termină?



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer