Decizie politică, premiul de la Cannes? Să fim serioşi! Dacă ar fi după politicieni, un astfel de film n-ar trebui nici măcar făcut şi cu atît mai puţin arătat publicului larg. Mesajul lui este prea puternic, nu doar anticomunist, ci antisistem, ca să nu deranjeze.
Primul pas pentru a controla mintea, o ştie orice sistem, nu numai totalitar, este să controlezi corpul. Comunismul a dus acest control pînă aproape de perfecţiune. Pînă într-acolo, încît corpul femeii trecuse din proprietate privată în proprietatea statului. Ca orice alt mijloc de producţie, fusese naţionalizat. Da, chiar aşa a fost.
Cincizeci şi ceva de ani de tăcere terorizată într-o singură zi, în cîteva chipuri congestionate de teamă şi într-o unică, zdrobitoare faţă a comunismului cu faţă animală. Da, aşa a fost, vor spune cei care au trăit sub comunism. Aşa a fost, un viol colectiv, asupra a milioane de femei. Dar nu există documente, statistici sau dosare. Victimele, crescute într-un cult străvechi al vinovăţiei, nu vorbesc. Iar călăii se bazează, ca întotdeauna, pe asta.
Dar da, aşa a fost. Nu aveai de ales. Trebuia să ştii să te descurci. Să împingi pachetul de Kent la ghişee, să ai "relaţii", să faci avort pe ascuns şi apoi să taci. Şi fetele din filmul lui Mungiu, Otilia şi Găbiţa, se descurcă. Nu mai e lumea sfărîmată şi intriga segmentată din Occident. În 4,3,2 ni se prezintă iadul liniar. Personajele trec dintr-un spaţiu închis în altul, printre blocuri îngrămădite într-o lume fără cer. Fără muzică. Fără sunet. Fiecare cameră, de apartament, de hotel, de cămin, seamănă leit cu o celulă de închisoare.
Nu există ieşire, nicăieri. Oamenii spun aceleaşi replici mărunte, uzate, vorbesc despre aceleaşi lucruri, pentru că se tem să vorbească despre altele. Fac aceleaşi gesturi şi merg în general pe drumurile trasate de alţii, nevăzuţi. Peste tot, numai linii drepte. Oricît ar încerca Otilia să-şi convingă colega că puteau schimba cursul lucrurilor: "Dacă vorbeai cu Dorina şi nu cu Ramona, poate că...". O amăgire demnă. Dar nu, nu exista nici un "poate". Nici o ieşire. Doar un şoc electric de revoltă, traversînd muşchii feţei. Atît.
E un film despre avort în care nu se vorbeşte despre Dumnezeu. Dumnezeu a căzut la montaj, la fel ca frunţile oamenilor. Mesajul creştin, dacă ţineţi morţiş să-l căutaţi în infern, e redus la esenţă. Nu există salvare fără sacrificiu. "S-a descurcat fata!", exclamă un personaj. Da, s-a descurcat. Să te descurci presupune o groază de lucruri. Inclusiv să alergi în întuneric, spre nicăieri, cu un fetus în poşetă.