De premiul lui Cristian Mungiu, primul Palme d'Or pentru lungmetraj din istoria cinematografiei româneşti, oamenii s-au bucurat la noi ca la o mare victorie fotbalistică. Peste noapte, Mungiu a devenit eroul unor oameni care n-au mai mers la cinema de ani buni şi, deopotrivă, al presei care până acum a lăsat cinemaul românesc pentru rubricile de specialitate (care mai sunt). Sunt curioasă dacă filmul va face 30.000 de spectatori, câţi spera autorul său în luna mai.
4,3,2, cum e poreclit filmul, cred că ar trebui văzut de cel puţin o dată. Prima oară eşti atent la poveste, mă rog, în măsura în care nu ştii deja ce se întâmplă. Însă de la a doua oară încolo îţi poţi permite să fii atent la amănunte, să studiezi cadrul, şi chiar şi aşa, vei realiza la sfârşit că, uscată cum e, povestea spune mult mai multe. În spatele ecranului se formează o lume, ce e pe ecran te ia doar de mână şi-ţi oferă scheletul. Filmul are o formă perfectă. Nimic nu e în plus, nimic în minus. Dialogurile, la care Cristian Mungiu n-a schimbat absolut nimic în timpul filmărilor, sunt exact cele de care era nevoie. Ele spun mult mai mult decât spun.
Povestea celor două studente din România anului 1987, dintre care una trebuie să facă un chiuretaj, iar cealaltă se sacrifică pentru ea, e mai mult decât o poveste despre un avort pe vremea lui Ceauşescu. Mungiu vorbeşte despre opţiuni, despre inconştienţa cu care, mai ales în tinereţe, luăm decizii fără să ne gândim la consecinţe, dar şi despre cât de mult ne-a ros comunismul reperele morale, inoculându-ne cea mai rafinată formă de manipulare, cea a victimei care îi manipulează pe cei apropiaţi (poate fără a fi sută la sută conştientă). Câţi nu ne comportăm, în situaţii cu totul diferite, ca personajul Găbiţa, obişnuită ca cea mai bună prietenă să-i rezolve problemele? Minimalismul extrem al scenariului, al regiei etc lasă în spate mari şi adânci deschideri.
Filmul are un timing perfect. Intră abrupt în subiect şi o ţine pe firul evenimentelor (până la un punct neesenţiale) fără a face comentarii pe lângă, fără a se pierde în lucruri importante. Însă ce se întâmplă sunt tocmai lucrurile importante, amănuntele care determină cursul evenimentelor şi recompun o epocă, începând cu obrăznicia recepţionerelor de la hotel care îţi aruncă un "spuneţi" fără să se uite la tine şi terminând cu neatenţia Găbiţei şi cu felul în care cere o ţigară unui necunoscut pe hol. Condus strâns, filmul are la mijloc o mare explozie, mai degrabă implozie, ea e miezul filmului, una dintre secvenţele cele mai dure şi mai violente văzute într-un film, deşi nu e nici un strop de violenţă fizică. Dar ţi se face părul măciucă. Din fericire pentru noi, Cristian Mungiu n-are cinismul lui Haneke (din Funny Games). Dar ştie să observe oamenii şi să comprime o personalitate într-un gest, într-o frază. Nu întâmplător, poate, la final o regăsim pe Găbiţa gata întoarsă în lume, cu rănile cicatrizate, cerând chelnerului ce altceva decât carne. Sadism? Cristian Mungiu e vegetarian de ani buni. Poate e vorba de un soi de simţ al responsabilităţii pe care mulţi îl înăbuşim cu spiritul de supravieţuire. Am lăsat la final actorii. Sunt extraordinari. Anamaria Marinca nici n-ar fi avut nevoie de replici pentru personajul Otiliei, era suficient să fie în cadru. Vlad Ivanov se impune acum ca unul dintre cei mai buni actori de film de la noi. Laura Vasiliu e şi ea perfectă pe rol, amestecând până la confuzie ingenuitatea şi puterea de a-i manipula pe cei din jur. Personajul ei, aşa neputincios cum pare, e de departe cel mai puternic şi poate şi cel mai odios, nu doar datorită avortului cât inconştienţei şi "curajului" cu care traversează nepătat ceea ce ar fi trebuit să fie o dramă. În ultimă instanţă, 4,3,2 despre asta tratează fără a acuza pe nimeni, despre "singurătatea" alergătorului de cursă lungă, care supravieţuieşte aruncându-şi reperele morale ca pe nişte săculeţi cu nisip.