Dar mi-a plăcut. Foarte tare. Am fost la Studio (îmi place să plătesc biletele la cinema, chiar dacă mi se trimit invitaţii peste invitaţii), într-o sală unde primele două rânduri din faţa mea erau ocupate, în majoritate, de femei trecute de 50 de ani. Care plângeau la sfârşit. Am plecat scrâşnindu-mi dinţii şi având foarte clar în minte mirosuri ale blocului din orăşelul în care locuiam pe "vremea aceea".
Mi-au plăcut actorii. Ştiam că o să-mi placă pentru că i-am mai văzut jucând pe Anamaria Marinca şi pe Vlad Ivanov (pe ea în film, pe el în teatru) şi mi s-au părut minunaţi. (Pentru Vlad Ivanov m-am mai dus şi a doua zi la acelaşi spectacol, pentru că fusese mult prea bun şi vroiam să văd dacă-i mai "iese". I-a "ieşit".) Dar nu de asta mi-a plăcut filmul. Asta le-a plăcut şi celor care caută explicaţii pentru o secvenţă în care un buletin de identitate e uitat la recepţia hotelului.
Mie mi-a plăcut cum se construiesc personajele pe faţa Otiliei. Într-o secvenţă stă în maşină şi aude prin geam o discuţie între Bebe (domnul care va face avortul) şi mama lui. Otilia e în prim plan şi undeva, departe, vezi mama şi fiul; el dominator, ea supusă. Iar pe faţa Otiliei înţelegi cum îl descoperă pe Bebe şi cum începe să-i fie frică de el, la fel cum vezi puţin mai târziu într-o secvenţă la o aniversare, cum se construiesc şi definesc personalităţile părinţilor iubitului şi ale prietenilor acestora. Otilia e în capul mesei şi, prin expresia feţei ei, îi vezi şi pe ceilalţi meseni care aproape că nici nu apar în cadru. Tot la fel cum pe faţa Otiliei o vezi (şi o judeci) pe prietena ei, Găbiţa, într-o discuţie de după ce sonda pentru avort a fost pusă. Găbiţa dă replicile, dar vezi doar faţa Otiliei în cadru şi nu mai ai nevoie de nimic altceva.
Sigur că în filmul acesta se remarcă talentul Marincăi. E absolut minunată. Dar secvenţele în care celelalte personaje se definesc / construiesc pe chipul personajului principal au existat acolo înainte de a o distribui pe Anamaria în film. Au fost gândite de Mungiu, erau în scenariu, şi mi se par unele dintre cele mai rafinate din cinematografia noastră.
Cred că trebuie să mergeţi să vedeţi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile ca să judecaţi singuri; ca să uitaţi de premiul ăla mare (oricât de mândri am fost pentru el şi o să tot mai fim, deşi n-avem nici un merit la el) şi să vă amintiţi de avorturile empirice. Într-o discuţie recentă cu un medic ginecolog implicat într-o campanie umanitară, am aflat că mai există şi astăzi în România femei care fac avorturi empirice, tot aşa cum există femei care au făcut 40 de avorturi; femei pentru care chiureta e o metodă de contracepţie.
Dacă vi se pare că filmul ăsta vorbeşte doar despre comunism, când ieşiţi din sală, mai gândiţi-vă o clipă.
P.S.: Pentru cei care se tot întreabă de ce nu şi-a luat Bebe buletinul de la recepţia hotelului, am un posibil răspuns. Buletinul recuperat de Otilia a rămas în geanta cu care a fost aruncat avortonul. Cum 432 face parte dintr-o trilogie, nu m-ar mira să văd (ca la Kieslowski) cum în filmul numărul doi se face o referire la geantă, avorton şi buletin, acum aruncate într-o ghenă de gunoi. Dar habar n-am dacă e aşa; mi-a plăcut mult filmul pentru alte chestiuni, nu am întrebat mai departe pentru că nu mă deranjează ce s-a întâmplat cu buletinul ăla.