Ce să mai scrii despre cel mai mediatizat film românesc ever?
Iată ce spicuiam la vremea Cannes-ului tot în Şapte Seri:
"Pe 17 mai, în competiţia oficială, au urcat covorul roşu actorii din filmul lui David Fincher, Zodiac, şi cei din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu (ultima dată când un film românesc a fost în Competiţia oficială, s-a întâmplat în 1996, cu Prea târziu al lui Lucian Pintilie). Şi începînd de atunci, revistele de specialitate, ziariştii, participanţii la market au discutat desre 4,3,2 neîncetat, punctajul critic fiind la paritate doar cu noul film al fraţilor Coen, No Country for Old Men, favoritul meu absolut al acestei ediţii."
Şi după:
"Acum, ce să zic, după Palme d'Or, orice comentariu e de prisos. E cel mai important eveniment internaţional pentru România de la Revoluţie aka evenimentele din 1989. Pentru români e ca o alfabetizare întîrziată, sau ca accesul la internet al unui trib de papuaşi. Nu zic de primul pas al omului pe lună, pentru că teoria conspiraţiei zice că el nu s-ar fi produs acolo, ci într-un studio hollywoodian. Şi ni l-a produs Cristi Mungiu cu o poveste despre două fete, un avort şi o lumină clipocindă de neon într-un hotel sordid.
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, adică exact vârsta fetusului. Descris la modul simplist ca un Lăzărescu feminin, dar mai dur, mai tragic şi mai emoţionant ca filmul lui Cristi Puiu. Filmat în tablouri-secvenţă, virtuos şi pe ecran lat, de Oleg Mutu (Occident, Moartea domnului Lăzărescu). Cu două actriţe excelente (Anamaria Marinca, Laura Vasiliu) şi un bad guy cum filmul românesc n-a avut, domnul Bebe (Vlad Ivanov). După cum se vorbea de el la petrecerea distribuitorului, Wild Bunch, "dur, dur, monsieur Bebe".
Acum, în septembrie. Premiera la Teatrul Naţional, ce ar zice nenea Iancu... Banner uriaş pe Universitate. Afişul, abscons, îndrăzneţ, dar artsy. Rece, dar aşa e şi filmul. N-a fost piratat, deci lumea aşteaptă, e curioasă. Să se ţină bine în scaun. E un film dur, realist, pentru cei cu stomacul tare. Mai ales o surpriză pentru cei ce erau prea mici, numai mici sau nenăscuţi în 1989. "Amintiri din Epoca de Aur". Şi de beznă şi de frig şi de frică. Un avertisment despre o lume anormală, pe care din fericire noi am depăşit-o. Dovadă Cannes-ul de anul acesta. Eu am rămas cu probleme mele de red herrings (adică piste false) din subiect, cum ar fi cuţitul şi eternul fascinant buletin de identitate. Era fals, nene sau nu? Eu cred că era buletinul lui şi în frisonul producţiei s-a uitat de chestia asta.
După 4,3,2 Mungiu poate face ce vrea. Absolut. Poate merge la Hollywood (unde probabil că va merge pentru că poate fi prima nominalizare a unui film românesc la Oscar, nu mă arunc la mai mult). Ştiu că a mai terminat un film, plănuit dinainte. Dar drumul lui 4,3,2 e încă în plină desfăşurare. Şi drumul spre publicul de la el de acasă abia a început. Soarta sa se încrucişează cu cel al deja denumitului Noul Cinema Românesc. Scris cu majuscule, pentru emfază. Datorită lui pot face şi alţii filme, să se treacă de la glorificatul scurt metraj, specializare absolută a filmului românesc, la lung metraje meritorii. Să se înfigă piciorul în uşa CNC, să se ia banii deturnaţi, să nu se mai finanţeze aberaţii. 4-3-2-1...Pe locuri, fiţi gata... start.