Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Drumurile Otiliei - 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile


Observator Cultural, septembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pur şi simplu, s-a întîmplat: după ce am văzut filmul lui Cristian Mungiu am vorbit despre avorturi cu o persoană de 50 de ani. O femeie şi o mamă. Am întrebat-o dacă a făcut avorturi în vremea comunismului. Şi mi-a spus că da. Şi a adăugat că în fabrica unde lucra, de confecţii, avorturile erau numeroase. Şi cele mai multe erau făcute ca în filmul lui Cristian Mungiu, prin introducerea unei sonde care provoca avortul. Se spărgea placenta şi fătul era eliminat. Putea să treacă o oră sau două trei-zile, exact aşa cum o previne domnu' Bebe pe Găbiţa, în filmul lui Mungiu. În tot acest timp, mergeai cu sonda prinsă cu leucoplast - la serviciu, stăteai la coadă, făceai mîncare, şi avortul se putea întîmpla oriunde. Uneori, în uzină canalele de scurgere se înfundau de atîţia copii avortaţi.

Încă o dată, o întreb: Şi cît de numeroase erau avorturile? Foarte numeroase, mi se spune din nou. Se prefera sonda pentru că era mai ieftin procedeul, un avort clasic, prin smulgerea cu cleştele a copilului, costa două salarii de muncitoare. A murit cineva dintre colegele dumneavoastră? N-a murit nimeni, ne-a ajutat Dumnezeu, dar cele care făceau complicaţii, sîngerau fără să expulzeze, ajungeau în spitale, unde începeau anchetele. Nu trebuia să spui nimic, de fapt nici nu ştiai prea bine persoana care îţi punea sonda. Ajungeai într-o garsonieră, stăteai zece minute, şi nu te mai întorceai acolo, în acea locuinţă. Ştiu doar că o studentă a murit, în urma unui avort. O studentă? Imediat mă duce gîndul la Găbiţa din filmul lui Cristian Mungiu. Dar ce igienă era aceea prin care ştergeai sonda doar cu spirt? Mă mir şi eu că n-am făcut complicaţii. Poate asta a fost răzbunarea noastră în faţa lui Ceauşescu, să rezistăm, să rămînem în viaţă, pentru că trebuia să ne creştem copiii pe care îi aveam acasă. Nu vă părea rău? Ce întrebare e asta? Sigur că-mi părea rău, dar n-aveai cu ce să-i creşti.

Îi povestesc cum, în filmul lui Mungiu, fătul avortat este filmat în baie, cum ţinea mînuţa la cap. Îi mai povestesc cum domnu' Bebe o sfătuieşte pe Otilia să ia copilul, să-l care într-o pungă, să intre într-un bloc, să urce pînă la etajul zece şi să-i dea drumul pe ghenă. Sînt opt minute care arată drumul Otiliei prin cartierele întunecoase, apoi aruncarea la ghenă, alunecarea şi bufnitura. Că e zi sau noapte, Otilia e filmată mereu cu spatele. Într-un fel, filmată din spate, ai mereu senzaţia că mergi împreună cu ea, e o mai mare încărcătură emoţională acest drum în care tu, spectator, o urmezi pe Otilia. Te ia cu tine peste tot, de la secvenţa cînd pleacă din cămin pentru a găsi o cameră de hotel pentru avort şi pînă la acel final cînd aruncă fătul şi îi propune Găbiţei să "nu mai vorbească niciodată despre asta". Cu drumurile Otiliei - dacă nu merge, Otilia este mereu ameninţată - ne scufundăm în tinereţea noastră. Aici e lovitura lui Cristian Mungiu. Fără stridenţe, fără scene pamfletare, fără hiperbolizări caricaturale, fără un atac direct asupra sistemului comunist, fără eroi buni şi răi, fără securişti, fără Partid, fără lozinci şi demonstraţii, fără Revoluţie şi dizidenţi, Cristian Mungiu are o imensă capacitate de a ne duce cu 20 de ani în urmă, într-o lume unde descurcăreala, mica învîrteală (la aniversări se bea whisky, se fumează Kent şi se mănîncă tort de bezea) se transformă în inconştienţă, în resemnare şi în blazon. E o lume pe care o simţi a ta şi după 20 de ani, dar în care, abia acum, parcă n-ai mai vrea să te întorci. O lume reconstruită cu migală, nu din poncife, ci din benzinării sordide, Dacii hîrbuite şi camere studenţeşti de cămin care emană nostalgie.

Acesta este extraordinarul avertisment al filmului: poţi să te descurci, de la procurarea unui pachet de Kent la producerea unui avort, dar toate aceste refugii le obţii plătind imens. Pînă la urmă, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile este filmul Otiliei, care trage după ea această lume infectă de unde nu poţi ieşi. Actele de prietenie sînt şi ele impure, pentru că te întrebi mereu de ce te sacrifici, care-i rezultatul, la ce-ţi folosesc aceste drumuri, cît timp totul nu e decît o rezolvare imperfectă şi imprudentă.

Filmul (director de imagine - Oleg Mutu) are o imagine ciudată, colţuroasă, muşcătoare, terifiantă. Iar actorii (Ana Maria Marinca - Otilia, Laura Vasiliu - Găbiţa, Vlad Ivanov - domnu' Bebe) par să fie colegii tăi, concetăţenii tăi de acum 20 de ani. Pe care parcă i-ai mai văzut cîndva, poate nu aşa de ticăloşi ca domnu' Bebe sau nu aşa de naivi ca Găbiţa, poate nu aşa de puternici ca Otilia, dar ei sînt de acolo, vin din tinereţea ta. Cînd un film românesc adună într-un week-end 10.000 de spectatori şi într-o săptămînă 20.000, cu siguranţă că nu e numai promovare, curiozitate şi palmares. Mai există ceva, acea poveste simplă şi sfîşietoare, care te îndeamnă să recomanzi filmul şi altora, pentru a merge fiecare şi împreună pe drumurile Otiliei.




 Toate articolele despre 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ovidiu Şimonca


Alte articole

 10 ani după Palme d'Or - Ziua când am fost pe Everest, Mihai Brezeanu
 10 ani cu filmul românesc. Episodul 7 - Anul 2007, Iulia Blaga
 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile primeşte Premiul Goya pentru cel mai bun film european lansat în Spania în 2008, Comunicat de presă
 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile nominalizat la Premiile Goya 2009, Comunicat de presă
 Detaliile fac diferenţa - 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Christina Anghelina
 Toate articolele despre 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer