Încă de la ora şase după-amiaza, puţinii norocoşi care au avut bilet au aşteptat actorii ca să le ceară autografe şi i-au lăsat pe edili să intre, care au zîmbit la poze ca la o realizare a lor. Regizorul Cristian Mungiu a strîns mîini, a schimbat politeţuri, s-a îmbrăcat cu acelaşi smoking cu papion negru pentru decernarea unui premiu, mai mare decît cel de la Cannes. Cinematograful Victoria şi-a primit oamenii în aceeaşi sală, dar în haine de sărbătoare, nu le-a mai dat ocazia să se certe de la loc şi nici pungile cu popcorn n-au mai avut succes. S-au aşezat cuminţi, fără să-şi şifoneze bluzele din mătase şi costumele călcate la dungă.
În primele rînduri s-au aşezat regulamentar primarul Nichita, prefectul Păduraru, preşedintele Cutărică, domnul profesor Nuştiucare şi un funcţionar din primărie care era nemulţumit că are stomacul gol. Fostul primar Simirad s-a simţit generos să mai ofere bilete celor care stăteau în picioare. Nu s-a ridicat tonul şi nu s-au făcut remarci nepotrivite, nu le dădea voie ţinuta. Filmul lui Mungiu a redat notorietatea cinematografului şi spectatorilor bunul-simţ.
Despre Iaşi, făcut în capitală
Pentru că era nevoie pentru orgoliul tuturor să-l simtă pe regizorul Mungiu de-al lor şi premiul luat de pelicula sa al Iaşului, şi-au căutat cu toţii pe ecranul imens scara blocului, străduţa pe unde merg la serviciu sau hotelul unde şi-au cazat odată rudele din afara oraşului.
N-au regăsit decît cîteva Dacii cu numărul trucat de "IS" şi drama tinereţii. Filmul nu a putut fi filmat la Iaşi pentru că fondurile pentru realizarea lui au fost prea mici, dar acţiunea trece cîte puţin prin viaţa fiecărui ieşean. Spectatorii şi-au găsit pe rînd pe ecran o mătuşă, părinţii, colega de cămin, recepţioniera, pachetul de Kent dat mită.
La final, aplauzele păreau că nu mai încetează, cu toţii, ca hipnotizaţi, îşi căutau florile şi curajul să dea mîna cu modestul regizor. Cristian Mungiu a stat de vorbă cu fiecare, a acceptat puţinele critici la adresa durităţii scenelor sensibile şi s-a lăsat condus pînă la maşină de ziariştii cu reportofoane, de mamele mişcate şi de domnii glumeţi. Şi a declarat că n-ar putea face vreodată filme americane. "Eu trăiesc şi simt româneşte şi am vrut să arăt occidentalilor ce însemna România în comunism." Şi după ce i-au văzut cu toţii la televizor succesul de la Cannes, cei cu bani s-au gîndit că ar fi interesant să facă un film şi despre viaţa lor. "Nu pot să fac un film decît despre temele pe care le simt eu", a mai spus Cristian Mungiu. Ieşenii n-au găsit în tînărul regizor nici pe suporterul Politehnicii Iaşi, aşa cum a subliniat primarul, nici pe cetăţeanul de onoare (puţini au avut acces la recepţia de la primărie), ci mai degrabă un om talentat.
Pentru doamnele care şi-au văzut viaţa pe ecran n-a mai fost suficient să pună privirea în jos, ca la un film de groază, iar domnii n-au îndrăznit să le consoleze, pentru că pericolul trecuse deja de 17 ani. Au rămas mărturie un premiu la Festivalul de la Cannes şi o seară care pentru celebrul regizor român nu poate fi egalată cu nici un covor roşu.