Pînă cînd domnul Bebe, doctorul, începe să ţipe la cele două personaje, ţipăt brusc, puternic, violent. Sala îngheaţă. Unii cu mîinile pe popcorn, alţii cu paiul de la suc în gură, un dobitoc din spatele meu cu celularul la ureche, "Scuză-mă, te sun mai încolo". Cîteva secunde e linişte, se aude doar filmul. Apoi, o destindere uşoară, timidă, publicul îşi dă seama că e serios. O fată, în stînga mea, are lacrimi în ochi.
Domnul Bebe pleacă, un oftat de uşurare cuprinde, surd, sala şi se revine la rîsete. Mai discrete, mai printre dinţi la început, apoi din ce în ce mai puternice şi mai sincere pe măsură ce personajele beau şi mănîncă. Noi, cînd eram nouă fraţi acasă, ne punea mama o mămăligă pe masă şi care apuca bine, care nu, nu. Se vede treaba că tu ai apucat. Nu-i plăcea grăsimea cînd era mic, nu mînca nimic cu pieliţă, dacă vedea un strop de grăsime în ciorbă, nu mai mînca şi gata. Măi, fato, dar tu fumezi? Asta-i chiar lipsă de respect, eu n-am fumat în faţa lui taică-miu, pînă a murit. Fata tocmai fusese violată.
Iar noi, cei din sală, rîdeam şi eram şi oripilaţi în acelaşi timp. Priveam într-o oglindă, dar ne şi amăgeam că am văzut doar la alţii. Bine că oglinda se sparge, scena mesei se termină. Ne întoarcem în camera de hotel, şi iar şoc şi groază. Avortonul zace pe jos, în baie, şi parcă doarme. Imaginea insistă pe copilul mort, roşu, insistă mult, poate prea mult, mulţi întorc capul, nu mai suportă. Apoi avortonul cade pe ghenă, bucuroşi că am scăpat de el, trişti că a trebuit să fie aşa.
Filmul se termină brusc.