Şi apoi, mă gîndeam, nu cumva vin cu frameworkul de tip istoric după mine, iar filmul de fapt să ţintească mai sus, acolo, la mansarda cruzimii din mintea fiecărui om? Nu m-am decis nici pînă acum dacă una fără alta se pricep.
Dacă aş fi sociolog, aş calcula peste 9 luni cum în spaţiul francez a scăzut natalitatea subit. 432 cred că a tăiat orice libido pe o perioadă de cîteva zile. Nu am priceput niciodată sensul expresiei "a fi încărcat", acum l-am vizualizat în francezii spectatori, oameni rafinaţi şi cuminţi, care iau atrocitatea drept estetică, iar atunci cînd nimeresc în dezmembrarea estetică a atrocităţii nu mai pricep nimic. Din Franţa nu au lipsit nici cronicile elogioase, nici cele teziste şi nici micile înţepături ale unei lumi bobo atît de deschise, atît de superficiale. Dar dincolo de ele, ce se vedea în sala de cinema, de partea opusă proiecţiei, era deja alt film.
Lîngă mine, o doamnă, de pe la apariţia domnului Bebe în cadru, nu a mai încetat să tremure. La două rînduri mai în faţă, cineva a plîns cam tot filmul. Cadrul fix pe fetus a imprimat cea mai grea tăcere a ultimilor ani. Filmul lucra ca un chirurg. Organele cedau pe rînd, înlocuite de frică şi dezgust. Dezgustul că tu poţi fi, pe rînd, domnul Bebe sau frica de a (mai) trece vreodată prin violul colectiv. Nu am scăpat niciodată de senzaţia că sînt unul dintre trecătorii de pe stradă, sau o faţă în spatele unui geam murdar / aburit, că eu locuiesc în acel film, anonim ca restul de 23 de milioane. La extrema cealaltă faţă de francezii care-şi repetau obsesiv că e doar un film, o convenţie, eu încercam să mă imersez în lumea aceea, care speram să se mai deschidă pentru ultima dată. Nu am văzut un film, cu toate că doar forţa actorilor şi demenţa cu care a filmat Mungiu îl scot din convenţie, îl defilmizează fără a-l transforma într-o lecţie de antropologie. Filmul recupera fără a conserva ceva.
Totuşi, e un film extrem de simplu pentru oricine, francez sau nu. Povestea e banală în dezumanitatea ei, crima nu are victime ale criminalului, ci ale unui sistem întreg. Nu există răzbunare sau pedeapsă. Doar o instanţiere a unui viol colectiv, despre care nu se pot face încă judecăţi morale. Sau se pot face, dar noi o tot lungim cu îngroparea criminalilor ca să-i putem judeca. Mungiu nu face asta.