Dincolo de anecdotica de rigoare (la care au contribuit din plin Ministerul Educaţiei din Franţa şi respectabilele feţe de la "Osservatore romano"), am putut citi nişte cronici foarte bune, altele care povesteau filmul şi mai adăugau cîteva consideraţii despre "mizerabilism" (un cuvînt odios şi inventat, care nu se potriveşte deloc cu filmul lui Mungiu), altele în care Laura Vasiliu era botezată nonşalant "Luiza" şi altele - de fapt numai una - care mi-au provocat la fel de multă greaţă ca un articol mai vechi despre Moartea domnului Lăzărescu.
Jurnaliştii de la "România liberă", ediţia de Cluj, vădit şocaţi de calitatea proastă a filmului premiat la Cannes, s-au gîndit să-l rezume astfel: "un film despre drama a două tinere uteciste dezumanizate, Găbiţa şi Otilia, una gravidă, cealaltă nu, aflate în căutarea unui avort" şi "cele două tinere se dedau la o partidă de sex cu doctorul-clandestin". Evident, nimeni nu-i obligă pe jurnalişti să le şi placă filmul, dar modul în care au învăţat să-şi exprime opiniile e inacceptabil, un amestec de condescendenţă şi miştocăreală, plus nevoia de a înota, musai, împotriva curentului.
Şi, ca să nu vorbesc totuşi în gol, îmi rezum şi eu argumentele: 432 e un film esenţial pentru că totul, de la decor pînă la jocul perfect al actorilor, e construit în termenii necesarului (nimic superfluu), pentru că rama nu înghite povestea, tranformînd-o într-o natură moartă, ci o provoacă permanent, întreţinînd suspansul, pentru că vorbeşte limpede despre relaţiile mereu tensionate dintre ce e în jur şi ce e în noi (chipul ostil al lumii de atunci le anulează unora voinţa, iar altora, paradoxal, le-o pune în mişcare, obligîndu-i să caute înăuntrul lor umanitatea, ca unică soluţie a supravieţuirii), pentru că, în fine, e un film care îi stîrneşte pe cei care-l văd la mărturisire, la poveştile de umilinţă şi remuşcare pe care n-au îndrăznit să le spună nimănui. Un film care, prin puterea lui extraordinară, îi face pe oameni să vorbească despre ei.