Nu vă luaţi după titlu, nu povestim aici despre New Order, chit că ar merita din plin, şi nici despre dragoste, cel puţin nu la modul clasic, ci despre recuperări filmice rarissime, întâmplate recent şi care ar merita disecate niţeluş. Bizare, deci. Trei la număr. Cronologic.
Castle Keep, 1969. Vă jur, dacă nu scria directed by Sydney Pollack pe generic n-aş fi ghicit. E drept că Pollack a făcut şi câteva filme extraordinare (They Shoot Horses, Don't They? The Yakuza, The Three Days of the Condor, chiar şi Tootsie) şi e drept că eu ştiam exact ce şi cum, dar şocul rămâne. Închipuiţi-vă un peisaj belgian înzăpezit, spre finalul WW2, şi un pluton american condus de un maior chior (Burt Lancaster, antiteză a personajului jucat cinci ani mai devreme în The Train) care se adăposteşte într-un chateau medieval, cu accepţia ducelui proprietar (Jean-Pierre Aumont). Vă imaginaţi că urmează asediul german de rigoare, flăcări şi explozii? Mda, dar după două ore de vis în care maiorul face amor cu nevasta ducelui, unul dintre soldaţi (Patrick O'Neal) ţine cursuri de istoria artelor, un altul (Peter Falk) ajunge brutarul satului vecin, iar restul plutonului face excursii periodice la crâşma-bordel, unde angajatele oferă mai puţin sex şi mai multă filosofie, totul montat în jump-cut-uri temporale extrem de nouvelle vague, filmat de camera magică a lui Henri Decae şi mângâiat de muzica teribil de 60's a lui Michel Legrand. Din când în când, un soi de profet (Bruce Dern) apare biblic şi cântă acompaniat de o ceată de ministreli pacifişti... Aţi fi tentaţi să-l consideraţi un experiment pretenţios şi obositor? Prea bine, dar aţi face aceeaşi greşeală ca mai-marii de la Columbia, care aşteptau un film de război şi au primit o metaforă existenţialistă pe care au îngropat-o cum au putut - imaginaţi-vă că Alain Resnais ar fi regizat Kelly's Heroes, filmat de Nicolas Roeg pe scenariul lui Godard şi vă veţi face o idee despre alura acestui Anul trecut în Ardennes, fără termen de comparaţie în filmografia autorului său.
Vanishing Point, 1971. Am pomenit cuvântul "existenţialist" ceva mai devreme - cinematograful anilor '60-'70 l-a cam transformat în motto şi l-a cam introdus în toate genurile posibile, de la western la policier şi, voila, război. Dar parcă nicicum nu s-a pupat mai bine decât cu road-movie-ul - iar campionul absolut al acestui subgen, cel mai frumos, cel mai nihilist şi cel mai "european", este faimosul Two-Lane Blacktop, realizat de Monte Hellman în 1971. În acelaşi an însă, Richard Sarafian, mai puţin subtil, dar oleacă mai isteţ, a reuşit un film întrucâtva similar, marketat însă drept the best chase movie ever made, drept care văzut de mai multă lume şi mare hit la drive-in. Astăzi, evident, privit de sus de majoritatea cinefililor scorţoşi - e drept că naraţiunea e virtual non-existentă, actoria şchioapătă iar montajul e cam după ureche, dar poezia singurătăţii e imensă iar finalul mistic îl transformă instantaneu în film-cult. Şoferul fugitiv Kowalski (Barry Newman) a ajuns erou de cântece (Primal Scream), iar Quentin Tarantino a folosit acelaşi model de maşină (Dodge Challenger) în omagiul Death Proof, salutând cum se cuvine una din comorile cinema-ului yankeu.
Dellamorte, Dellamore, 1994. Francesco Dellamorte (Rupert Everett) locuieşte în cimitir şi are un job pe cât de plictisitor, pe atât de util - în fiecare seară îi împuşcă în cap pe morţii care au proasta idee de a ieşi din morminte. Trei femei (sic!) şi un soi de alter-Igor (re-sic!) îl vor cam da peste cap... Inclasabilă poveste de dragoste deghizată în film cu zombies, deghizat în satiră existenţialistă (iar?) deghizată în poem morbid cu alură de comic-book... împănat cu referinţe diverse (de la Welles la Mario Bava) şi pus în scenă cu o pasiune intoxicantă şi contagioasă de italianul Michele Soavi, ex-protejat al lui Dario Argento. Am pomenit de comic-books - toată drăcia e bazată pe cărţulia lui Tiziano Sclavi, creator al benzilor desenate cu Dylan Dog, unde personajul principal era conceput după chipul şi asemănarea lui... Rupert Everett. Aleluia!