Încerc să-mi imaginez ce-o fi în sufletul colegilor de breaslă în faţa acestei avalanşe de premii de maxim prestigiu care s-a abătut pe capul lui Mungiu. Oricât ai fi de nepizmos din fire, de bun şi de altruist presupun că un mic viermuşor tot te roade la stomac. Ca să nu mai vorbim că detaşarea olimpiană, îngăduinţa în faţa succeselor vecinului şi generozitatea se cam bat cap în cap cu orgoliul şi egoul supradimensionat care caracterizează de regulă artiştii. În cazul de faţă nu mă gândesc în primul rând la cineaştii din generaţiile mai vârstnice care n-au avut niciodată parte de un asemenea succes şi nu mai au nicio şansă să-l cunoască, mă refer la colegii de generaţie ai lui Mungiu. De dorit ar fi ca această invidie să fie constructivă, să hrănească ambiţii generatoare de elanuri creatoare. Pentru că, vorba lui nenea Iancu, "nu-i cea din urmă Cameră" şi dacă unul şi acelaşi regizor a putut să câştige la Veneţia Leul de Aur la distanţă de numai doi ani, de ce România n-ar putea să aspire la un nou Palme d'Or în viitorul apropiat?
Dar să ne întoarcem la vedeta momentului, la Cristian Mungiu şi la al său 432 (prescurtare de la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile). După trei luni de prezentare doar în festivaluri ca bijuterie a programului (regulamentul Cannes-ului nepermiţându-i să mai figureze în vreo competiţie), a început difuzarea filmului în săli, pentru publicul larg. Lansarea la sfârşitul lui august în Italia (24.08.2007) şi Franţa (29.08.2007) marchează începutul stagiunii cinematografice. O voce tunătoare, dar solitară, e cea a Vaticanului care consideră că filmul e sordid pentru că tratează fătul ca pe un obiect de aruncat la lada de gunoi. Reacţie de înţeles din partea bisericii care respinge avortul ca fiind o încălcare a uneia dintre cele zece porunci: "să nu ucizi". În contrapartidă, restul criticii e foarte laudativă: "Un film eficient şi frumos" (L'Espresso); "Un film de o rară intensitate şi de o înaltă ţinută narativă" (L'Unitá); "Un film care te loveşte direct în minte şi în suflet" (Corriere delle sera); "Un film în care actorii prin autenticitatea şi sobrietatea lor par coborâţi din paginile neorealismului nostru cel mai bun" (Il Messagero).
La câteva zile după aceea, când filmul începe să ruleze în 167 de cinematografe din Franţa, presa pariziană explodează. Din 20 de cronicari, 17 îi acordă calificativele foarte bun sau excelent. Unul dintre cei mai năzuroşi critici, Gérard Leford de la Libération, afirmă că 432 ar fi putut dura nu două ore ci mii de ani şi nu ne-ar fi plictisit, "atâta vreme cât timpul real nu are nimic de a face cu durata lui romanescă, cu persistenţa lui poetică, cu modul în care ajunge să ne obsedeze". Revista Positif vorbeşte despre extraordinarul "suspans intern" pe care Mungiu reuşeşte să-l creeze fără să apeleze la artificiile cinematografului de gen. Cronicarul de la Les Inrockuptibles a resimţit filmul ca pe o gheară care l-a prins de gât şi nu l-a mai slăbit până la sfârşit. Revista Premiere apreciază "miile de detalii vibrante care hrănesc acest film mare". Iar Télérama îl defineşte drept o "dramă banală şi fascinantă" în care Anamaria Marinca dă personajului Otilia o densitate electrizantă. "Intens, cutremurător, plin de un simţ al absurdului de sorginte slavă (Le Nouvel Observateur), filmul beneficiază de un "text scris cu precizie şi profunzime (Le Monde) şi este "iluminat de graţia absolută a celor două interprete" (Ouest France).
Niciodată, dar absolut niciodată nu s-a mai scris despre un film românesc astfel. Şi ăsta e doar începutul. În Germania va ajunge în noiembrie 2007, în Anglia în ianuarie anul viitor, iar din Statele Unite tot atunci se aşteaptă verdictul nominalizărilor la Oscar. Există şanse. Nu numai pentru că Mungiu e foarte talentat, dar e şi norocos. Cred că e momentul să vă amuţiţi viermuşorul din stomac şi să-i ţinem cu toţii pumnii.