Putem vorbi de o fascinaţie pentru kinetism a artelor vizuale, încă de pe vremea când Eadweard Muybridge folosea mai multe camere foto pentru a capta mişcarea. Şi poate aşa s-ar explica persistentul interes şi succes al filmelor care îşi aleg terenul sau sala drept locaţie principală şi sportul drept subiect.
Dincolo de atracţia şi eventuala poezie a corpurilor în mişcare, ar putea să fie pur şi simplu o consecinţă a eternei naturi competitive a omului, nicăieri mai evidentă (direct) decât în întreceri de acest tip. Uneori, sportul poate fi pur şi simplu un pretext, precum în mult-blamatul şi nu mai puţin influentul documentar al lui Leni Riefenstahl făcut la puţin timp după Triumful voinţei, Olympia (1938), pe care destui îl văd ca pe un omagiu adus "olimpiadei lui Hitler".
Paradoxal, un sport aparent atât de brutal ca boxul a dat câteva dintre cele mai poignante (sic!) şi interesante producţii ale genului. E suficient să te gîndeşti la anti-climacticul Boxer (Jim Sheridan 1997) unde se amestecă lupta în ring şi cea murdar/politică. Sau la Million Dollar Baby (Clint Eastwood 2004), o tragedie ce preferă să privească spre cei pe care istoria, mereu preocupată de învingători, îi lasă deoparte, disecând în fapt eternul "vis american". Adică exact ceea ce promova cândva Rocky (John G. Avildsen 1976). Există, desigur, şi biopic-urile mai mult sau mai puţin personale - Ali (Michael Mann 2001) despre iconicul Muhammad Ali care era şi subiectul lui The Greatest (Tom Gries & Monte Hellman 1977), influentul Raging Bull (1980) al duoului Scorsese-DeNiro despre Jake LaMotta, Hurricane (Norman Jewison 2000), istoria romanţată a unui mare boxer de culoare (căruia şi Bob Dylan îi închina în '76 o piesă) aruncat în închisoare de un sistem corupt; povestea lui Rocky Graziano în Cineva acolo sus mă iubeşte / Somebody Up There Likes Me (Robert Wise 1956), ce i-a oferit lui Paul Newman unul dintre primele roluri memorabile; dar şi controversatul Cinderella Man (Ron Howard 2005) care îşi cartoon-izează deopotrivă eroul şi "negativii"...
La polul opus - John Garfield ca tînăr talent corupt de mirajul succesului prea uşor în Body and Soul, scris de Abraham Polonsky înainte să fie mazilit de vînătoarea de vrăjitoare cincizecistă. În cu totul altă ordine de idei, Tom Courtenay, atletul care pierde voluntar o cursă al cărei lejer cîştigător era, devenea simbol etern al revoltei anti-autoritate într-unul din filmele-far ale free cinema-ului, The Loneliness of the Long Distance Runner (1962) al lui Tony Richardson.
Morbul vitezei a fost pretextul (sau esenţa) pentru Grand Prix (John Frankenheimer 1966) şi Days of Thunder (Tony Scott 1990). Filme cu/despre fotbal american au fost (şi, din păcate, sunt) nenumărate, dar în afară de Any Given Sunday (1999) al mereu-provocatorului Oliver Stone, originalul The Longest Yard (Robert Aldrich 1974) şi, mai ales, a 4-a producţie marca fraţii Marx, Horse Feathers (ce-şi râdea, muzical!, de tot sistemul meciurilor inter-colegii), e greu de găsit vreunul care să le spună ceva şi celor nepasionaţi de sportul cu pricina. Cât despre cealaltă pasiune US, baseball-ul, merită o menţiune amuzantul Bull Durham (Ron Shelton 1988) şi un alt vehicol pentru Kevin Costner, Field of Dreams (Phil Alden Robinson 1989), musicalul Take Me Out to the Ball Game (Busby Berkeley 1949) şi sumbru/politicul Eight Men Out (1988) al lui John Sayles, care e, însă, mai mult despre corupţie. Iar baschetul e cel mai simpatic folosit în Teen Wolf (Ron Daniel 1985) unde Michael J. Fox trebuie să-şi împace statutul de vedetă a echipei cu moştenirea genetică. Sylvain Chomet şi-a râs dement de obsesia francezilor pentru ciclism în Les Triplettes de Belleville (2003). Iar Caddyshack (Harold Ramis 1980) a făcut prăpăd din golf cu o altă poveste tip zero to hero. Ceea ce face şi hilarissimul Păzea la minge! cu mai puţin regalul sport numit dodgeball.
Cât despre Karate Kid, Kickboxer et al, numai de bine...