Sud-coreean, mai precis. Nu voi insista pe detaliile istorice în urma cărora Coreea-mamă s-a spart în două, iar România predecembrista s-a ales cu un potop de filme nordcoreene unul mai comunist-"idilic" decât altul. Voi încerca să închid ochii şi să mă gândesc la specialităţiile sud-coreene care m-au delectat recent. Dar sunt atât de multe.
De pildă, Silmido (2003) - 10 milioane de spectatori. Foarte lungă, vag hollywoodiană în spirit şi nici o secundă plictisitoare, această intensă şi controversată docudramă scoate de la sertar un incident care ar fi putut schimba istoria regiunii: misiunea uciderii preşedintelui Coreei de Nord dată unui comando de puşcăriaşi sudişti instruiţi într-o tabără specială. Zguduitor.
Memories of Murder (2003) e inspirat de cazul real al unui criminal în serie care, între 1986 şi 1991 a ucis zeci de fete într-o provincie rurală din apropierea Seul-ului, dar care nu a fost prins niciodată. Subiectul sumbru lasă loc totuşi umorului, datorat îndeosebi ciocnirilor de mentalitaţi dintre anchetori, emoţiei pure, dar privilegiază şi şocurile viscerale. Din această combinaţie improbabilă rezultă originalitatea, curajul şi prospeţimea cinematografiei sud-coreene. Atunci când crezi că vezi un thriller, te trezeşti în comedie neagră, când dai să râzi mai abitir, aluneci în melodramă, iar când dai să-ţi ştergi o lacrimă, eşti împroşcat cu sânge. Această schizofrenie a genurilor ascunde, de cele mai multe ori, o rană deschisă sau fantome din trecut. La fel în Joint Security Area de Park Chan-wook, un splendid action thriller despre prietenia imposibilă dintre nişte grăniceri la frontiera dintre Nord şi Sud.
În cazul lui Save the Green Planet (2003), schizofrenia de care vorbeam e mai acută. E o comedie kamikaze care îţi cere să te identifici cu un criminal paranoic ce răpeşte un megaindustriaş şi-l torturează, ferm convins că are de-a face cu un extraterestru venit de pe Andromeda pentru a pregăti o invazie. Nu întâmplător, pelicula se bucură deja de reputaţia unui film cult. După cum subiect de cult, mai ales în Vest, este şi Kim Ki-duk, cel mai inventiv şi mai prolific cineast sud-coreean, ale cărui filme au în centrul acţiunii tot figuri de inadaptaţi certaţi cu lumea şi cu societatea - aidoma eroului din The Coast Guard (2003), o alegorie cu accente de critică socială despre un caporal fanatic care nu se poate obişnui cu gândul că a fost dat afară din armată şi o ia razna.
Unii reduc filmele sud-coreene recente la un concentrat indigest de sex şi violenţă, care vrea cu orice preţ să şocheze: exemple stau gleznele secerate pe sub apa din Sympathy for Mr. Vengeance sau caracatiţa vie înghiţită de eroul din Oldboy, ambele în regia aceluiaşi obsedat de vendetă care e Park Chan-wook. Eu zic: cu cât mai gratuită scena, cu atât mai satisfăcătoare. Ce mai contează că-i brutal de nihilistă, de vreme ce are o vervă coşmarescă?
Cât despre infama relaţie sado-maso dintre o prostituată mută şi un politist sinucigaş, e bine de ştiut că pelicula cu pricina se cheamă The Isle (2000) - pentru că, altminteri, toată lumea se referă la el ca la "filmul cu cârligele", după cum Ultimul tango la Paris era "filmul cu untul".
Cea mai recentă demenţă made in Coreea de Sud e Gwoemul / The Host, o corcitură de dramă melo de familie, comedie neagră, cu accente burleşti şi thriller ecologic care a zdrobit toate recordurile de public (12 milioane spectatori). Complet sonat. În nota obişnuită.