The water line is rising and all we do is stand there zice o piesă recentă. Că e element vital sau distrugere implacabilă, apa apare ca element central într-o serie de poveşti încă din cele mai vechi timpuri. Cinematograful nu putea face nici el excepţie. Să navigăm puţin, aşadar, prin vârtejuri şi ochiuri liniştite de celuloid.
Firesc, spaima fiind o emoţie primară şi una dintre cele mai puternice, cinema-ul a privilegiat adesea dezastrele acvatice. Atât cele petrecute pe nesfârşite întinderi oceanice, cât şi, deopotrivă, cele în care valuri uriaşe se prăvălesc nimicitor (ori măcar ameninţă să o facă) asupra unor paşnice aşezări omeneşti. În ce priveşte primul caz, e uşor de înţeles de ce: e suficient să te gândeşti la impactul unei tragedii precum cea a Titanicului scufundat de un aisberg în 1912, care a inspirat numeroase filme: de la două drame realizate chiar în anul dezastrului (In Nacht und Eis şi pierdutul Saved from the Titanic al lui Étienne Arnaud) la propagandistul german Titanic (1943, Herbert Selpin/Werner Klinger), megahitul melo al lui Jan Negulesco din '53, premiatul A Night to Remember (Roy Ward Baker), miniseria tv din '96 cu Catherine Zeta-Jones şi Tim Curry. Asta, fireşte, fără să mai pomenim blockbusterul nostalgic şi multi-oscarizat al lui James Cameron. Cameron mai plonjase o dată în adâncuri, pentru fascinanta dramă The Abyss, unde amesteca probleme de familie, paranoia, extratereştri benevolenţi; şi, desigur, ape dezlănţuite.
Tot de un mare vas scufundat s-a ocupat şi The Poseidon Adventure, romanul lui Paul Gallico, transpus pe ecrane prima dată de Ronald Neame & Irwin Allen în '72, continuat în '79 şi remixat în 2006 de Wolfgang Petersen - care îşi făcuse numele cu crunta poveste a submarinului german din WW2 U-96, Das Boot ('81) şi mai filmase un dezastru spectaculos inspirat de povestea reală a unor pescari prinşi de furtună în ocean -The Perfect Storm. Cât despre varianta inundaţiilor uriaşe, dacă v-aţi uitat la ştiri în ultimii ani nu e greu să pricepi de unde revirimentul recent al genului. Şi cum filmele-catastrofă s-au mulat perfect pe obsesiile tehnice ale Hollywood-ului ultimilor vreo 30 de ani şi adesea şi pe gustul publicului, nu e de mirare numărul impresionant de fiori acvatici perindaţi prin cinematografe recent. Cele mai la îndemână exemple ar fi Waterworld-ul lui Kevin Reynolds ('93), plasat înt-un viitor în care topirea calotelor polare a dus la înecarea aproape întregii planete, unde Uscatul a devenit doar un mit în care puţini mai cred şi, respectiv, chestionabila abordare a efectelor încălzirii globale din The Day After Tomorrow (Roland Emmerich), din care rămâi în primul rând cu imaginile lumii înecate de valuri uriaşe şi cu furtunile de zăpadă. Există desigur şi distopia camp inspirată dintr-un BD Tank Girl, cu gherilla condusă de vajnica domnişoară ce încearcă să oprească Water & Power, adică cei ce stăpânesc puţina apă rămasă într-o lume, din nou, post-apocaliptică. Ori hilarul monster movie al lui Stephen Sommers, Deep Rising.
Şi mai sunt destule istorii mai personale, urmărind confruntarea unor grupuri mai mici cu stihiile: de la Lifeboat-ul hitchcockian ce plasează câţiva supravieţuitori într-o barcă de salvare şi în mijlocul unei poveşti de război cu nazişti până la rivalitatea celor doi scafandri pe care se articulează superbul Le Grand Bleu (Luc Besson), drama salvamarului îmbătrânit din recentul Guardian ori omniprezenta ploaie şi sentenţiosul picurat menite să îi sugereze semi-amnezicului Gérard Depardieu adevărul despre amintirile-lipsă în sumbrul Una Pura formalità (Tornatore). Premonitorii sunt şi întinderile suspecte ce par să invadeze apartamentul nevroticei mame jucate de Jennifer Connelly în remake-ul american la Dark Water (Walter Salles) ori ploile ameţitoare din The Last Wave (Peter Weir) ce prevestesc, iar, un sfârşit sub ape. Pe care s-au plimbat prea mulţi şi diverşi piraţi ca să-i mai amintim aici.