N-am căzut niciodată pradă obsesiei Superman. Şi nu s-ar putea spune că nu mi-am luat de mică porţia de kryptonită. Îmi amintesc că filmul din '78 a aterizat pe ecranele României comuniste la puţin timp după lansarea în SUA. Mama m-a apărat eroic de mulţimea venită la cinema ca la pelerinaj: biletele erau luate la "speculă", de la un măcelar foarte influent.
Viaţa mea a fost schimbată, pentru vreo câteva minute: am zburat şi noi, copiii, în jurul blocului, în uniforme de şoimi ai patriei ale căror culori aduceau cu celebrul costum din polistiren. Dar am depăşit momentul. Nu şi Seinfeld, de exemplu - fanii serialului isi amintesc de fixaţia adolescentină, aproape toxică, a lui Jerry pentru toate lucrurile care au legătură cu cel mai faimos dintre super-eroi. Bine, veţi spune, dar Superman e o figură chintesenţial americană şi naşterea mitului a început cu mult timp înainte de cinema, cu benzile desenate. Pentru noi, BD-urile nu au avut nicio importanţă în modificarea subconştientului colectiv (câţi dintre voi, de pildă, au recunoscut psihologului că au mari probleme în relaţii pentru că n-au putut trece de moartea lui Rahan?).
Însă, chiar şi fără a se fi lăsat convertiţi de "Biblia" acestei religii, românilor le plac filmele cu Superman - până şi ultimul, cu Brandon Routh în locul suavului Christopher Reeve, a făcut reţetă. Asta pentru că franciza rămâne, dincolo de oricare analize pop-culturale sofisticate, entertainment pur şi pentru că fascinaţia pentru super-oameni funcţionează chiar şi la un prim nivel de intoxicare. Şi apropo de analize pop culturale profunde, la un simplu Google descoperi că Superman e luat foarte în serios şi că mitologia lui e asociată doct cu cea a lui Moise şi că se citează lucrări de Otto Rank sau Sigmund Freud. Afli, de pildă, că legenda e foarte similară cu cea a altor eroi populari (ca Batman sau Robin). Şi că şi Superman exploatează elementul impusului patricid: se pare că imaginea paternală cu care eroul-copil se identifică în primii săi ani trebuie să moară, pentru a permite tânărului să se înalţe şi să zboare (chipurile, un simbol pentru erecţie), adică să devină un salvator şi un ubermensch. Chiar dacă la un nivel manifest cei doi doresc să răzbune moartea părinţilor, înţelesul latent e că asasinatul reflectă propriul lor impuls patricid. Acum ambivalenţa dragoste-ură a tânărului e clar scindată: eroul rămâne un fiu loial, iar agresivitatea către părinţi e proiectată către malefici, către cei care au adus-o la suprafaţă. Mecanism psihic foarte similar, spune studiul, cu cel prezent la teroriştii islamici care sunt împărţiţi între loialitatea către Allah şi ura către necredincioşi. Dedicaţia cu care Superman luptă împotriva răului este device-ul prin care impulsul patricid e exorcizat şi negat. În acelaşi timp, sentimentul de vinovăţie e reprimat cu succes. Dacă simţiţi că vă doare capul, dar încă mai vreţi să vă updataţi cu istoria acestei efigii popculturale, vă recomand ceva mai amuzant şi mai captivant: documentarele Look Up in the Sky!: The Amazing Story of Superman şi The Science of Superman. Primul istoriseşte într-o manieră foarte autorizată povestea super-eroului, de la naşterea sa în anii '30, la adaptările cinematografice şi TV, oferind detalii răvăşitoare despre destinele tragice ale lui George Reeves şi Christopher Reeve, doi dintre actorii care i-au îmbracat costumul, iar cel de-al doilea examinează cum super-puterile sale - zborul, invulnerabilitatea, viziunile cu raze X, etc. - ar putea funcţiona într-o lume reală.
Anca Grădinariu