Flori pentru PR. La concediere.

Am fost spectator la concerte aniversare care nu aveau nici o atmosferă sărbătorească, în afara manifestării artistice, de pe scenă. Am asistat la festivaluri sau piese de teatru fără un banner, fără un pliant, fără un program, fără o floare.

Nu port ochelari. Văd bine. Prea bine, uneori. Văd anunţul şi garoafele de la intrarea în teatru, văd şi domnişoara aferentă vazei cu garoafe - Florăria cutare e alături de invitata.... oferiţi-i flori! Nu oferă însă nimeni flori artistei, deşi merita o căruţă de flori. Poate pentru că erau garoafe. Sau poate că nimeni n-a ştiut cât de bună e actriţa. Cine s-o cunoască, pe actriţa străină, în afara celor din breaslă şi a câtorva jurnalişti? N-a venit cu rudele, ca să-i aducă flori. A venit însă invitată de un director de teatru, la un festival de teatru, care ar fi trebuit, ar fi avut datoria să-i ofere un coş cu flori. Din partea românilor. Din partea teatrului. Din partea oricărei oficialităţi, dar să-l ofere.

Tot pentru că era invitată, pentru că era un oaspete, oaspete de seamă, ar fi trebuit prezentată. Într-un pliant. Contra cost chiar. Să ştie oamenii că e una şi aceeaşi persoană cu cea de pe afişul de la intrare şi să ştie ce a făcut, ce premii a luat şi cât de importantă e ca actriţă, căci e importantă.

Tot din respect pentru invitată, sala ar fi trebuit încălzită. Nu mi-a plăcut că am stat cu pardesiul pe mine, şi cred că nici celorlalţi nu le-a plăcut. Am simţit un disconfort termic accentuat poate şi de senzaţia de întoarcere în timp, pe vremea lui Ceauşescu.

Tot din respect pentru actriţă, spectacolul ar fi trebuit să înceapă la timp, şi nu când au venit ceilalţi spectatori, cei aşteptaţi şi, înţeleg, invitaţi, nici măcar plătitori de bilet. Dar nu asta contează, că plăteşti ori nu bilet, contează respectul pentru cel de pe scenă, respect care n-are nici o legătură cu ambuteiajele din intersecţii. Sau poate că are, căci strada este oglinda civilizaţiei.

Vă veţi întreba când s-a întâmplat ce am relatat şi dacă s-a întâmplat. Nu doresc să dau nume căci ar fi prea multe: dar da, s-a întâmplat şi se întâmplă. Am fost la concert, iar unul dintre corurile participante nu era trecut în program. Am fost la concert, iar dixtuorul anunţat pe afiş era format din nouă instrumentişti. Şi nu lipsea nici unul, în sală. Am fost la concert, dar noroc că ştiam de la artist la ce oră e, căci pe site-ul instituţiei figura la altă oră şi chiar şi în altă zi. Am fost la concert, iar cei de pe scenă erau mai numeroşi decât spectatorii, şi nu pentru că erau slabi interpreţi ci pentru că acel concert nu era anunţat nicăieri în oraş.

Şi toate acestea se întâmplă, spre frustrarea celor de pe scenă, dar şi a mea, şi a ta, a altor spectatori, pentru că persoanele care ar trebui să promoveze concertele, festivalurile, spectacolele nu o fac sau o fac defectuos, de mântuială. Pentru că nimeni nu-i sancţionează, nimeni nu le cere socoteală pentru greşeli sau neimplicare. Pentru că ne aflăm în ţara lui "merge şi aşa" şi, deşi a ieşit din schemă funcţia de referent relaţii publice şi a intrat Maria sub altă pălărie ca public relations officer, am împrumutat numai termenii englezi dar nu şi disciplina şi responsabilitatea.

Nu trebuie însă să ştii engleza ca să ai bunul simţ de a-ţi face meseria pentru care eşti plătit, meseria de a promova o manifestare artistică. Nimeni nu cere perfecţiune dar nici extrema nu ar trebui tolerată, cea a statului cu mâinile-n sân, în aşteptarea ultimei zi a lunii, de plată a salariului. Dacă ar fi după mine, pentru aceşti oameni care nu-şi fac meseria, aceasta ar fi chiar ultima zi de serviciu.

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.