Termenul de asian invasion, cum bine zice wikipedia e folosit pentru a desemna "intrarea" asiaticilor în diverse locuri geografice şi sectoare ale vieţii sociale - evident, occidentale. De asemenea, e şi o sintagmă cu conotaţii rasiste, utilizată de unii adolescenţi pentru a se referi la numărul mare de etnici asiatici într-un oraş sau regiune cu imigraţie galbenă foarte mare. În UK, e şi numele unei bande de British Asians care, în mai multe rînduri, au invadat şcolile pentru a ataca, cu ciocane, elevi albi. Există o invazie asiatică şi în cinematografie? În ce se măsoară "barbaritatea" ei? Documentarul tri-partit al britanicului Jonathan Ross răspunde afirmativ la prima interogaţie. Cît despre a doua...
Niponia
Adică Japonia. Tărîm al cruzimii şi al delicateţei. Probabil cea mai influentă şi pastişată dintre toate cinematografiile asiatice cu care Ross ne face cunoştinţă în acest documentar. Dintre toţi regizorii prezentaţi, realizatorul se conversează, în această primă parte, cu Ryuhei Kitamura şi Mamoru Oshii - ştiu că, pentru majoritatea, toate numele o să pară la fel şi de nereţinut, dar aşa creatori e musai să poarte un nume şi noi sîntem ăia proşti că nu le reţinem... Mamoru Oshii, de pildă, e cel care a făcut acele fantastice bogăţii imagistice, pre numele lor Ghost In The Shell (1 şi 2). Care nu, nu seamănă cu animaţiile miyazakiene probabil cel mai de succes product japonez exportat la occidentali (a reuşit pînă şi să sufle Oscarul pentru animaţie în 2003, pentru Spirited Away, evident pe bune, în faţa plicticoşeniei ăleia de Ice Age!). Alţi doi cineaşti, cît de cît mai cunoscuţi occidentalilor, sînt Takashi Miike şi Takeshi Kitano (hai, că v-am băgat clar în ceaţă cu Take... şi Taka...). Deci, Miike e unul dintre "maeştrii horror", fără îndoială cel mai visceral şi angoasant dintre cineaştii japonezi ai momentului (dacă nu chiar ever!). Iar Kitano e cel mai apropiat de conceptul (multilateral-dezvoltabil) de auteur. Oricum ar fi, cinematografia japoneză e cea care pune semnul egal între violenţă, dragoste şi imaginaţie. Aşa e, cred, şi personajul principal dintr-un alt film semnalat de Ross, un calamari wrestler înduioşător.
King Hong (Kong)
Booon! Deci, partea a doua. Colonizatul şi necolonizatul HK. Returnatul şi neînturnatul HK. Cel care i-a dat pe marele Bruce Lee sau Bruzli, cum i se mai zice pe ici, pe colo, prin părţile mioritice. Figura lui, super-utilizată şi icon-împregnată, reuşeşte, în documentarul lui Ross, să se "împrospăteze" spectatorilor atunci cînd îl şi văd în secvenţe din puţinele lui filme - asta pentru că, nu ştiu cum, din afişe şi poze şi cine-alăturări/parodieri postmoderne nu se transmite forţa şi magnetismul pe care karatistul ăla chiar le poseda. Cam la fel se vede, în aceeaşi ordine de idei, şi Cichicean (Jackie Chan, pentru deştepţii care scriu corect). În filmele de la el de-acasă părea chiar simpatic, şi doar după ce s-a mutat cu cal şi căruţă la Hollywood a devenit antipatic. În schimb, "superstara" (nu starleta!) Michelle Yeoh e foarte ok şi acum. Poate pentru simplul fapt că relaţia ei cu cinematografia de sub deal se limitează la colaborări ocazionale şi alese cam... pe sprînceană. În ceea ce priveşte partea regizorală, trebuie remarcat eclectismul care-i dă specificitatea - de altfel, asemenea zonei, mixtură de Orient şi Occident sau, mai degrabă, salată, pentru că ingredientele nu se storcesc unul într-altul... Aşa că se văd foarte bine şi Stephen Chow (Kung Fu Hustle) şi Wong Kar-Wai (In the Mood for Love) şi Andrew Lau (trilogia Infernal Affairs), cu filmografii intens pătrunse de o narativitate şi character-building vestice, dar care alunecă, imperceptibil, în mari viziuni tipic asiatice. Pe scurt, un cinema complex (suspect de a fi complet) şi cu siguranţă cel mai pe gustul "păgînilor" cu ochi rotunzi.
Şic Coreea
În fine. Din nou spre nord. Dar şi spre sud. Spre Coreea, deci. De Nord şi de Sud. Criticii, se pare, consideră cinema-ul coreean ca fiind cel mai "exciting" din lume la ora actuală. Şi, dacă e să ne uităm la Park Chan-Wook şi la succesul de acum cîţiva ani de la Cannes cu Oldboy, am putea să le dăm dreptate. PCW provoacă rău (sau bine) de tot, atît la nivel de scenariu, cît şi în ceea ce priveşte mecanica imaginii. La el, nu e neapărat bogăţie vizuală, nici construcţii epatante, e o neîntreruptă tensiune a cadrajului şi a perspectivei care nu lasă spectatorul indiferent nici un moment. Aşa e şi în cazul Joint Security Area, film tribut al conflictului Nord-Sud - temă dureroasă şi pentru alţi regizori coreeni precum Kang Je-Gyu, care a făcut, în 2004, drama Brotherhood, despre războiul din Coreea, coborîtă din "abstractul" internaţionalizat în relaţia încîlcită dintre doi fraţi. Un nume foarte în vogă al cinematografiei coreene e Kim Ki-Duk. În Spring, Summer, Autumn, Winter... and Spring sau The Bow, el ilustrează conceptul de "asiaticitate" la care se raportează, în mod tradiţional, vesticii (adică noi, ăştia care am mai citit "Poveşti nemuritoare"...): peisaje spiritual(izat)e şi tăietoare de respiraţie, personaje tăcute şi complicat de simple.
Asianizarea
Demersul documentaristic al lui Jonathan Ross (deşi foarte personal, pe alocuri chiar prea) e cel care ne-a dat ideea pentru acest număr tematic. Pentru că acesta e adevărul: cinematograful asiatic, cu toate obsesiile, fineţurile, şi toţi mitemii săi caracteristici, pătrunde, mai mult sau mai puţin agresiv, în minţile occidentalilor. Că fiecare product o face pe căi sensibil şi personal alese şi că fiecare receptor are propria lui deschidere, un lucru e cert: fiinţa tinde să devină hipnotizată, în vremuri de post-postmodernizare, de orice manifestare formală şi tematică a exotismului. N-o spun eu, o spun mai marii pricepuţi. Eu mă limitez la conjugare: eu le savurez, tu le savurezi,... Ei/ele ne savurează. Pentru lecţia viitoare, rog pregătiţi verbul "a devora".