Deci, se dau două mari culturi. Una occidentală, una orientală. Europeană - asiatică. Oricum ar fi, delimitarea e geografică. Spaţială. Dialogul din centrul de interes al dosarului tematic ManInFest se realizează peste munţi înalţi şi foarte înalţi (chiar cei mai înalţi) ori pe sub oceane calde şi aducătoare de ploi. Convorbirea capătă însă consistenţă atunci cînd se mai adaugă o dimensiune. Mai exact, adîncimea în timp. Niponul Miike nu se mai poate conversa cu romanul Pasolini. Însă între italiana Teorema a acestuia din urmă şi japonezul Bijita Q al celui dintîi, discuţia e născătoare de scîntei. Peste spaţiu, peste timp. Ca să arate că lumea e la fel? Hă hă hă!
Nu, lumea nu e la fel. În 1968, prin a sa Teorema, Pier Paolo Pasolini - "infamul" Pasolini! - spunea povestea unei familii aristocrate, întoarse pe dos după găzduirea unui străin atrăgător în casa lor. Capetele de afiş erau bellissima Silvana Mangano (mama) şi pe atunci foarte tînărul Terence Stamp (străinul). În celelalte roluri principale apăreau mai mult sau mai puţin cunoscuţii Massimo Girotti, Anne Wiazemsky, Andre Jose Cruz Soublette şi Laura Betti (Cupa Volpi la Veneţia pentru rolul Odetta). Deci, ca să revin/reintru în cadrul poveştii, acest străin, picat în viloaca italiană aproape din cer, îi ia pe fiecare pe rînd şi îi iubeşte: pe servitoare, băiat, mamă, fiică, tată. Îi iubeşte fizic. Îi atinge - pe ei - şi atinge în ei. Îi omoară şi îi naşte. Apoi pleacă. Şi fiecare rămîne, renăscut, fără el.
Filmul lui Pasolini începe cu o echipă de televiziune care face o ştire despre donarea unei fabrici angajaţilor, de către patronul acesteia. Scena se uită rapid. Nu se mai face nici o conexiune cu ea pînă la final, cînd se vede că, de fapt, patronul fabricii era capul familiei în cauză - urăsc divulgarea finalurilor, dar aici nu prea e cazul, sfîrşitul Teoremei fiind cam (cu totul) altul (în plus, filmul nici nu e structurat pe vreo schelă în crescendo, către un final apoteotic/nedivulgabil). Acesta e efectul lui Pasolini - unii ar spune al comunistului P.: "chiaburul" trebuie să-şi divizeze bunurile întru binele colectiv. Însă, vrem, nu vrem, o doctrină de stînga avea, cum şmecher observa taica Iliescu, şi Hristos. Iar filmul se duce tare înspre ideea că vizitatorul e mai degrabă un pogorît din sfere decît un socialist proletar, bărbierit şi frumuşel, care scoate burghezia pe calea luminată.
Estetica pasoliniană. Ei, căci despre asta... - ca să zic aşa. Nu e, sub nici un chip, vorba de controverse à la Saló.... Caca nu se papă, limbile nu se taie. Doar homoerotismul e la el acasă - dar nici măcar el nu atinge cotele dezvăluirii brutale din Cele 120 de zile ale Sodomei. Aici, e la el acasă doar din pricina convenţiei - Vizitatorul trebuia să poarte un sex, ca s-o zic p-aia mai soresciană, iar acesta e masculin pe un principiu simplu de intruziune: corpul care intră e masculin, corpul în care se intră e feminin (cercul familial). Homo sau nu, sexualizarea unui organism aparent perfect o fi fost scandaloasă pe vremea aia (era 1968). Dar poate nici măcar - sau poate şi cu asta a început... "liberalizarea". E, oricum, un scandal subtil, un şoc sublim. Chiar dacă personajele par să coboare - să involueze? - e doar o părere. Răvăşirea nu înseamnă distrugere. Zguduirea lasă pieile-măşti deoparte şi înalţă. Mistica erotico-creştină propusă de Pasolini înseamnă exact ce e(ra) Europa şi Occidentul. Atunci şi acum.
Cum e Orientul-Occidentul? Acum. Bijita Q / Vizitatorul Q. Începe ca un bolovan în ceafă. Have you ever done it with your dad? You want to know the truth about teens today. They tell the future of Japan. That hopeless future. Care e viitorul Japoniei? Care e viitorul lumii? Tineri. O japoneză jucăuşă face sex cu un tip care o filmează. Pe bani. E o mică prostituată. Îşi declară tarifele. This is wrong. We can't do this. Nu mai înţelegi nimic. Tipul nu are destui bani, dar promite că restul i-l va da mamei fetei. El o filmează, ea îl fotografiază. Va fi micul nostru secret. Căcat! A uitat camera pornită. Secret? Cînd filmezi ceva în lumea de azi, nimic nu mai e secret. Tipul şi fata sînt tată şi fiică. În staţia de autobuz, el e lovit cu o cărămidă în cap de unul. Mai tîrziu, la fel, de acelaşi. Apoi, amîndoi mănîncă la aceeaşi masă. Sînt prieteni. Soţia lovitului e bătută crunt de propriul fiu, cu bătătorul de covoare din colecţie. Niciodată la faţă. Ţi-am spus să nu mai dai la faţă! Durerea e alinată cu droguri cîştigate pe calea fiicei fugite de acasă - prostituţie.
Uh! Ce dracu'? Ce vrea să fie asta? Da, e Takashi Miike. Un master of horror. Bijita Q (Visitor Q) e remake după Teorema. Cică. Moşteneşte din acesta firul roşu. Străinul care intră într-o familie (fără servitoare) şi care-i schimbă pe toţi membrii acesteia. Nu-i mai penetrează pe toţi. Pe unii-i loveşte, pe alţii îi pupă, pe alţii îi strînge de sîni şi le descoperă plăcerea. Notăm moştenirea Teoremei cu 1. Elementul sado-maso, incestul, necrofilia, plus infama secreţie mamară ce umple podeaua bucătăriei vin pe linia lui Salò o le 120 giornate di Sodoma. Neîndoielnic. Notăm asta cu 2. Şi dacă mai adăugăm viziunea japoneză asupra vieţii, morţii, realităţii, irealităţii, viziune notată cu 3, reiese că 1+2+3=Q.
Aşa să arate, într-adevăr, lumea tinerilor japonezi? Ca, atunci cînd încerci să faci un documentar despre ei (tatăl e realizator de televiziune), ei să te fută în cur cu microfonul? Şi tu să nu mai poţi profesa de ruşine? Şi - oh, so freudian! - să nu-ţi mai satisfaci nevasta, nici măcar s-o aperi în faţa fiului bătăuş, pe care-l "pedepseşti" filmîndu-i umilirea de către colegii bătăuşi. Şi violezi şi omori şi apoi iar violezi. Pe aceeaşi persoană. Pînă la un punct, această "estetică a şocului" funcţionează perfect. Creşte de parcă nu se mai opreşte, ca în Odishon. Dar - de teamă că toate s-ar putea verifica în viaţa reală, ori dintr-o conştiinţă estetică à la "ce-i prea mult, strică" - Miike cade în burlesc. În ridicol. Îşi prinde fuduliile în vizuina moartei (era să scriu viziunea - şi nu ştiu dacă aş fi greşit prea tare...). Dar e un ridicol căutat, care de fapt amortizează şocul. Tăierea în carne vie (oops, încă o dezvăluire din film!), atît de caracteristică şi de firească japonezilor, trebuie îndulcită cu lapte. Misteriosul Q - ca şi la fel de misteriosul TM - nu face altceva decît să trezească conştiinţa acţiei şi a reacţiei contemporanilor, încercînd s-o deturneze de la automatismele violenţei şi ale încuierii în sine, înapoi înspre o stare primordială - oricît de ridicolă - la cîte un sîn matern, la puritate şi inocenţă.
Dacă vizitatorul lui Pasolini din '68 inducea disperarea şi căutarea individuală a unei soluţii de supravieţuire într-o lume apăsată în chingi, corespondentul de peste ţări şi decenii al lui Miike, din 2001, oferă singur soluţia: regăsirea purităţii (sau a unei purităţi). Să fie asta diferenţa dintre Orient şi Occident, dintre epoci, dintre sublim şi ridicol? Oricum ar fi, deosebirea e una extrem de mică. Aproape insesizabilă. Dialogul se realizează perfect, iar interogaţia din substrat e aceeaşi: încotro se îndreaptă omul? Încercările de a răspunde, deşi separabile una de alta prin specificul spaţio-temporal, se suprapun sub corola de minuni a şocului. C-aşa-i în terapie, vorba aia...