Dacă ar exista la orizontul anului 2007 o şcoală a documentarului românesc, Alexandru Solomon ar fi un fel co-şef al ei, împreună cu Florin Iepan. Neexistînd o şcoală, Alecu Solomon e, ca şi Florin Iepan (acesta cu Decreţeii, The Fallen Vampire / Vampirul căzut ş.a.), un fel de co-şef al locotenenţei. Ceea ce nu-i puţin lucru, în sens pozitiv, fiindcă autorul filmului Cold Waves / Război pe calea undelor produce constant lucrări de anvergură şi performante în specia lor. Dar această pre-eminenţă împărţită e de considerat şi în sens negativ, ca plafonare a producţiei de gen mai mult sau mai puţin reprezentativă.
Numita co-şefie îşi merită numele nu atît fiindcă producţiile prezentate în ultimii şapte ani, să zicem, ar fi neapărat şi cele mai bune, mai valide artistic, cît mai ales fiindcă au fost bine calculate să aibă o maximă vizibilitate şi un ecou privilegiat, pe criterii în primul rînd de oportunitate tematică şi ca efect imagistic inedit (A.S. s-a şcolarizat la ATF - UNATC ca operator de imagine, după vechea denumire, schimbată azi în image director, schimbare care nu înseamnă automat că emanciparea ulterioară ca regizor şi scenarist e complet liberă de dificultăţile numeroşilor antecesori locali ai acestui transfer profesional-artizanal).
Paradoxul - recunoscut de Iepan, nu şi de Solomon - e că, în timp ce congenerii dăruiţi filmelor de ficţiune au impus Noul Val ca un Nou Cinema Românesc, îndeosebi prin realismul lor documentaristic acut, la timpul eminamente prezent, documentariştii de profesie ai aceleiaşi generaţii nu obţin nici pe departe aceeaşi recunoaştere a criticii şi a juriilor internaţionale, fiindcă merg în sens invers, ca o elită a ariergardei: paseişti cu tangenţe ficţionar-cultural-speculative (personalizate în filmul altminteri excelent despre Radio Europa Liberă şi prin funcţia acaparatoare a comentariului la persoana întîi, cu vocea autorului în prim-plan sonor).