A treia ecranizare a romanului SF al lui Jack Finney, The Body Snatchers (1955), e realizată de neamţul Oliver Hirschbiegel, autorul lui Der Untergang, filmul ultimelor zile ale lui Hitler. Alegerea nu e întîmplătoare, pentru că celelalte două ecranizări legau, prin fire de sticlă, SF-ul de contextul socio-politic al vremii. Filmul lui Don Siegel, din 1956, de Războiul Rece, iar cel din 1978, semnat de Philip Kaufman, de Vietnam şi afacerea Watergate.
Romanul îşi păstrează actualitatea pentru că azi, povestea terifiantă a sporilor unei civilizaţii extraterestre care nu-i omoară pe oameni, ci îi transformă în "fiinţe" nesimţitoare şi terne - deci fericite - îşi creează aproape de la sine fundalul - paranoia şi pandemiile, poate cele mai la modă ameninţări ale sănătăţii planetare. Scenariul filmului lui Hirschbiegel oferă şi alternativa - terifiantă - a fericirii planetare. Transformaţi pînă în plăselele ADN-ului datorită acelor spori, oamenii ar deveni atît de goi de ei încît toate conflictele se vor stinge de la sine. Printre acestea, războiul din Irak se va sfîrşi prin retragerea trupelor americane. Nu mi se pare totuşi o variantă acceptabilă, nici măcar logică, pentru a propovădui "umanitatea" ca opus al fericirii în ne-simţire, dar în fine...
Nicole Kidman, interpreta principală a filmului, spune că Oliver Hirschbiegel iubeşte femeia pentru că se străduieşte s-o înţeleagă. Spui acelaşi lucru nu numai urmărind felul în care povestea se înfăşoară în jurul femeii care îşi protejează cu toate forţele puiul, dar şi numai observînd felul în care e filmată Kidman. Nu doar aparatul de filmat şi directorul de imagine o iubesc, dar şi regizorul - e clar. Acesta e unul dintre filmele care o pun cel mai bine în valoare pe actriţa australiană. Dincolo de SF şi dincolo de thriller, povestea sporilor otrăviţi căzuţi din cer introduce - destul de discretă cît să nu devină obositoare - tema uniformizării societăţii contemporane, şi mă bucur că regizorul n-a marşat mai mult pe ideea armatelor de funcţionari regulamentari decoloraţi şi asemănători.
Rendition / Transfer de captivi nu este memorabil
Pe scurt, despre: 1. Transfer de captivi / Rendition de Gavin Hood, cu Jake Gyllenhaal şi Reese Witherspoon. Două teme de actualitate - tortura prizonierilor şi transferul ilicit al presupuşilor terorişti de către americani spre destinaţii necunoscute pentru anchetare - grefate pe structura unei producţii vandabile, de consum. Filmul nu e memorabil, scenariul are burţi şi situaţii neconvingătoare, dar actorii, cei americani, sînt foarte buni. Mai ales Jake Gyllenhaal. 2. Jurnalul unei dădace / The Nanny Diaries de Shari Springer Berman şi Robert Pulcini, cu Scarlett Johansson şi Laura Linney. Mult mai efilat şi mai superficial decît era American Splendor / Splendoare americană filmul care i-a impus pe cei doi regizori-scenarişti în 2003. Pe post de doică la o familie bogată din New York, proaspăta absolventă de antropologie interpretată de Johansson ajunge, normal, să-l îmblînzească pe copil, să se ataşeze de el şi să îi dea o lecţie mamei. Dincolo de banalitatea subiectului, filmul cîştigă prin comicul de situaţie, mai ales în situaţiile care implică satirizarea înaltei societăţi care-şi tratează copiii ca pe pudeli. Prin doar 3-4 apariţii, Paul Giamatti echilibrează alte 6-8 conformisme, printre care şi voice-over-ul eroinei care transformă filmul într-un nou episod din Sex and the City.