Julia Pretty Woman Roberts a împlinit 40 de ani. Deşi a mai făcut de atunci aproape 30 de roluri, ea a rămas asociată în subconştientul cinefil cu prostituata cu inimă mare, cizme înalte şi o cascadă de păr sexi. De-a lungul carierei, ea a refuzat, însă, să se vândă Hollywood-ului.
Da, a fost multă vreme cea mai bine plătită actriţă americană, dar asta nu înseamnă că a jucat după cum i s-a cântat - de fapt, unul dintre meritele ei e faptul că şi-a păstrat o oarecare demnitate în alegerea rolurilor şi a ştiut să facă slalom între proiecte de "vanitate" (blockbustere, filme de Oscar) şi pelicule mult mai aventuroase (Full Frontal). Într-un context în care intensul scrutin gossipez tinde să împartă vedetele feminine în târfe şi madonne, ea continuă să pară umană; pentru cineva care a fost votat ani la rând de publicul revistei People drept cea mai populară vedetă, a reuşit într-un mod miraculos să-şi păstreze intimitatea - multe din revistele de scandal s-au trezit anul ăsta că a născut fără să se ştie că a fost gravidă. Julia pare a fi adepta filozofiei lui Matt Damon: dacă nu faci nimic, paparazzi se plictisesc în cele din urmă de tine. Acum, ea pare mulţumită cu viaţa ei de familie, făcând, ocazional, scurte detururi în cinema. Pentru o persoană care iese atât de rar la rampă, Roberts rămâne neclintită în inima americanilor.
Care să fie misterul anduranţei şi appeal-ului ei? În cei 17 ani de când se află pe lista A - avea abia 23 când a făcut Pretty Woman -, publicul n-a încetat s-o iubească, chiar şi atunci când "a furat bărbatul altei femei". Poate pentru că e atât de abordabilă, atât de "next door", păstrând, în acelaşi timp, calităţi de star. E, poate, de vină zâmbetul ei celebru şi râsul contagios (unii analişti au postulat chiar că succesele ei de box office depind de cât de mult îşi arată dantura impecabilă; în Mary Reilly era tristă şi încruntată - filmul a fost un dezastru). Poate pentru că viaţa ei amoroasă a avut toate condimentele romaneşti - iubiţi faimoşi, tragedii (l-a părăsit pe Kiefer Sutherland chiar în faţa altarului pentru că el o înşelase la petrecerea burlacilor cu o stripteuză), alegeri bizare (Lyle Lovett??) - până când, ca într-un happy end hollywoodian, Julia şi-a găsit liniştea.
Likeabilitatea ei naturală nu a putut fi ştirbită de nimic. Şi a făcut şi alegeri riscante, dovedind că ea controlează Hollywood-ul şi nu invers. Câte din superstarurile feminine ar fi avut tupeul să joace o ticăloasă intrigantă care mai e şi critic culinar pe deasupra (pe scara simpatiei sociale cu doar un centimetru mai sus de agenţii de bursă) în My Best Friend Wedding (şi, totuşi cu ea ţinem şi nu cu zaharisita Cameron Diaz)? Atunci când se afla la vârful ei de popularitate, a reuşit să bage oamenii în săli la o peliculă pe care nimeni n-ar fi vrut să-o vadă (Dying Young). Star power. Şi, cu toate astea, s-a arătat mereu neafectată de faimă - părea cam ca noi toţi, doar cu câteva zeci de milioane mai bogată. "Cred că celebritatea e doar un banner pentru revistele glossy. Eu nu sunt un icon ultra cool cum e, de pildă, Jack Nicholson. Dacă oamenii mă întâlnesc pe stradă, nu e un mare eveniment. La mine, interacţiunea e mai simplă: "Hei, mi-a plăcut filmul tău. Da' de unde ţi-ai luat pantofii ăştia?". "Nu e nicio frenezie." Ce va face Julia de acum încoace, într-un biz care le împinge pe actriţele de 40 la roluri decorative sau la refugiul în televiziune? Orice s-ar întâmpla, îşi va păstra picioarele pe pământ.