Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Manualul vieţii noastre sexuale - Mères sans chatte


Dilema Veche, decembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"15 minute / fiecare zi / 15 minute / fiecare zi / ca să înţeleg / cum trăieşte un orb / prin carourile / de la fular / 15 minute pe zi."

În Mères sans chatte / Mame fără pizdă, text/performance scris/"pus în scenă" de Nicoleta Esinencu în cadrul proiectului L'Europe en devenir (curator Marius Babias), la Centre Culturel Suisse de la Paris, Doriana Talmazan (actriţă la Teatrul Eugène Ionesco din Chişinău) spune o poveste. În română. Şade pe ceva care-ar putea fi o bancă de şcoală sau scaunul unui cabinet de psihanaliză (în banala realitate, e un scaun înalt, de bar). În spatele actriţei, pe un ecran cît tot peretele, curge traducerea (Mirellei Patureau) în franceză, cu litere de dimensiuni şi în culori schimbătoare, care par că aproape ies dincolo de spaţiul lor de existenţă. Traducerea într-o altă limbă devine traducere în alt limbaj, supratitrarea se transformă într-un reflex vizual al subconştientului, marcînd acutele, zbaterea, criza.

Textul (în care Doriana Talmazan reuşeşte fascinant să reflecteze, ca-ntr-o oglindă, un discurs al "maturilor" prin "vocea" unui copil) e un inventar de norme şi reguli (rules and regulations), un manual al perversei (şi ipocritei) desexualizări în care a constat asumarea identităţii feminine pentru o întreagă generaţie (şi foarte probabil că maşinăria merge mai departe). Instrumentele acestei castrări psihice, alimentate de preconcepţii despre rolurile sociale (fetele sînt fete şi băieţii - băieţi, băieţii poartă pantaloni, fetele - nu), viaţa sexuală (prezervative folosesc numai curvele şi curvarii), de tabuuri legate de fiziologia feminităţii (menstruaţia, sarcina) şi de încrederea într-o prestabilită ordine a lucrurilor în existenţa umană (dulceaţa se face vara şi se mănîncă iarna - reminiscenţele culinare sînt un laitmotiv în textele Nicoletei Esinencu), sînt figuri ale autorităţii - familială (mama, sora mamei, bunica), de vîrstă (vecina), medicală (doctoriţa de familie) şi şcolară (profesoara de biologie, bibliotecara). Pe măsură ce aceste glasuri acumulează sentinţă după sentinţă (scurtcircuitate de aproape insesizabile sfidări sporadice ale spiritului infantil şi de strigăte de ajutor), ritmul textului se accelerează: angoasă, dezechilibru interior. Asupra unui copil, normele şi regulile declamate de autoritatea maturilor se imprimă în majuscule şi litere roşii...

Grafismul supratitrării, în care literele par captive între limitele impuse ale ecranului, reia în ordinea concretului metafora centrală a textului, privirea obturată (să vezi cum trăieşte un orb, legat la ochi, prin carourile unui fular). Restrîngerii artificiale a orizontului vizual îi corespunde "formatarea" psihicului infantil între graniţele unor "se" şi ale unor "trebuie". Revoluţie sexuală? Nu cînd creşti într-o cochilie de pudibonderie perversă, în care gîndurile (şi gîndirea), sentimentele, impulsurile, instinctul sexual ajung să se ascundă dinapoia unor "cutiuţe" psihice, drept răspuns la orice provocare a realului. Cînd creşti cu propriul organ sexual amputat, deşi strict anatomic încă acolo, spre uzul celorlalţi şi al autorităţii. Microfonul alterează vocea umană într-un discurs despre reificarea vaginului şi relaţia obiectuală a femeilor cu acesta.

În ciuda aparenţei (poate), performance-ul Nicoletei Esinencu nu este, nici la nivel textual, nici la nivel scenic, unul feminist. Nu e vorba despre un mecanism cultural (mai mult sau mai puţin stabil, mai mult sau mai puţin specific unui context sociopolitic) de transformare a femeii "naturale", biologice, într-o femeie "subordonată" social (proces pe care se fundamentează o parte a distincţiilor teoretice feministe dintre sex - înnăscut - şi gen - dobîndit); deşi tema rolurilor sociale distribuite în funcţie de gen revine succesiv în multe dintre lucrările artistei, nu avem de-a face cu arheologia unui discurs al oprimării, ci de unul al construcţiei subiectivităţii. E vorba despre un mecanism în care individul, tratat ca fiind liber, se supune din proprie voinţă ("alege" s-o facă) imperativelor unui Subiect, astfel încît gesturile şi actele supunerii sale sînt rezultatul "liberului său arbitru", fără să existe excepţii de la această formă de supunere (ele sînt sancţionate de corpul social însuşi), un model al "subiectificării" identificat de Althusser în statele abuzului ideologic, dar valabil în egală măsură în societăţile care normează strict viaţa privată. Pentru Althusser, Subiectul este biserica, poliţia, statul însuşi. În lumea noastră postcomunistă, vocile lor şi-au pierdut forţa coercitivă; în absenţa lor, au rămas interdicţiile cotidianului intim. Să nu faci, să nu spui. Să nu fii. Femeie, subiect. Al propriei vieţi, al propriului corp.



Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer