De aproape 40 de ani, Steven Allan Spielberg face filme. La Hollywood, cu bugete exorbitante, cu o libertate la care majoritatea regizorilor doar visează (degeaba), cu rarissimul drept de final cut. Pe scurt, ochelaristul nerd-ish din Cincinnati, azi multimiliardar, e unul dintre icon-urile industriei filmului. Şi cam face ce vrea el.
Culmea e că, de parcă ar avea un soi de al şaselea simţ direct conectat la sensibilităţile şi gusturile marelui public mai mult şi - deopotrivă - mai puţin cinefil, nimereşte aproape constant drept în inima acestuia. Palmaresul lui cuprinde un premiu de scenariu la Cannes (Sugarland Express, 1974), 2 Oscaruri pentru regie (Schindler's List şi Saving Private Ryan) şi alte 4 nominalizări (Close Encounters of the Third Kind, Raiders of the Lost Ark, E.T. şi München). Fie că regizează, fie că produce, aproape tot ce atinge mânuţa domnului se transformă în aur. Şi, spre deosebire de alde Bruckheimer, e şi privibil pentru un ochi mai critic. S-a lansat în vâltoarea ultimei epoci de glorie a cinematografiei americane, la aceeaşi vreme cu Coppola, De Palma, Friedkin, Lucas (care, mult înainte să inventeze cinema-ul popcorn pentru toate vârstele cu War of the Worlds, se visa auteur), Bogdanovich sau singularii Hal Ashby şi Robert Altman. Timidul băieţel a început în televiziune şi, spre deosebire de mult mai înfierbântaţii colegi de generaţie, venea dintr-o familie fericită, nu era nici deosebit de cultivat, nici cinefil compulsiv şi exhaustiv. Ceea ce s-ar putea să se fi dovedit, finalmente, mai curând un avantaj. Deşi nimeni n-ar fi pariat atunci pe el. Era, însă, crescut cu micul ecran, avid de învăţătură tehnică şi cu o senzitivitate incredibilă pentru una dintre funcţiile esenţiale ale cinematografului - entertainment-ul, acea simplă magie care te absoarbe complet într-un vis pe celuloid trezind la viaţă copilul cel mai adesea bine ascuns în fiecare. Şi exact aceluia i-a vorbit domnul nostru încă de la început.
După un debut TV în lungmetraj stilat şi, deja, expert în a-şi ţine audienţa pe marginea scaunului, Duel (1971) şi Sugarland Express, care o făcea pe dura critică Pauline Kael să îl numească primul director care vede cinematografic, fără a mai fi îndatorat literaturii ori teatrului, în 1975 a redefinit cinema-ul ca spectacol cu primul blockbuster ce depăşea suta de milioane de dolari - Jaws. Iar cei care îi pun în cârcă - lui şi prietenului şi constantului colaborator Lucas, cu care a făcut seria Indiana Jones - decăderea filmului de peste ocean şi sfârşitul dominaţiei regizorilor, al generaţiei '70, uită că 1. aceia s-au subminat, fundamental, singuri şi 2. cât de inteligentă şi profundă a făcut povestea, trasă dintr-un roman de duzină, a uriaşului şi înspăimântătorului rechin alb. Cu Close Encounters of the Third Kind şi minunatul E.T., două dintre cele mai frumoase basme puse vreodată pe ecran, şi-a consolidat poziţia şi şi-a conturat tot mai clar universul - unul aventuros, agitat, copilăresc, de-sexualizat, sentimental, plin de suspans, marcat, paradoxal pentru unii, de tuşe mult mai întunecate, precum absenţa unei figuri paterne puternice. Şi, după o perioadă tot mai serioasă (Color Purple, Empire of the Sun, Schindler's List.), a revoluţionat din nou industria cu seria Jurassic Park (1993), The Lost World: JP (1997), JP III (2001, pe care doar l-a produs), fermecător şi înfricoşător, mega-succes, inclusiv de critică şi fenomen care a lansat moda, în plin avânt şi azi, a blockbuster-elor axate pe CGI, efecte speciale computerizate tot mai sofisticate. Ce-au priceput şi făcut alţii cu ele e cu totul altă discuţie, dar nu trebuie uitat vreo clipă că, navigând între proiecte 100% comerciale (The Terminal, War of the Worlds) şi unele mai personale (Catch Me If You Can, München), Spielberg e unul dintre foarte puţinii care reuşesc constant să-şi hipnotizeze audienţa. Şi s-o surprindă. Cedaţi-i!