Închipuiţi-vă o clipă, tînăr, minoritar, într-o lume de bătrîni. Mai rău, închipuiţi-vă că situaţia de acum se inversează în cîteva minute: vă treziţi într-o noapte şi totul e pe dos. Bătrînii au luat puterea, sînt mai numeroşi, mai puternici şi mai şmecheri ca tine... Nu vă speriaţi, nu e decît un film. (Mai precis, sinopsiul unui film.) Un filmuleţ de 13 minute, intitulat Les petits hommes vieux. Unul din cele 70 de scurtmetraje ale secţiunii "naţionale" de la Clermont-Ferrand - care, împreună cu cele 79 "internaţionale", cu cele 44 "labo", tot atîtea britanice ("focusul" actualei ediţii), cele 39 de clipuri şi încă pe-atîtea alte filmuleţe de prin alte progrămuţe formează oferta "Cannes-ului scurtelor", cum i se mai spune celui mai important festival de scurtmetraje din lume.
Programatorii şi ziariştii au spus-o: această ediţie (a 28-a naţională, a 18-a internaţională şi a 5-a "labo") este "despre iarnă şi bătrîni". Greu să găseşti vreun program în care să nu figureze măcar un film în care, 1) să ningă, şi 2) să fie vorba despre vîrsta a treia. Bătrîni anonimi (cel mai adesea), dar şi bătrîni celebri - precum veteranul Jean-Pierre Cassel, imobilizat într-un scaun rulant în Judas, un lung scurtmetraj de 17 minute; sau Michael Lonsdale, alături de Albert Delpy şi Eleonore Hirt, în Jeanne à petit pas..., alt film, de numai 15 minute; sau Thérèse Roussel, vizitată la domiciliu - de Crăciun - de un tînăr, în foarte lungul Béa (28 minute) şi aceeaşi Thérèse Roussel, alături de Bernard Haller, în Le temps des cerises (tot 15 minute) - cu siguranţă, scurtul cel mai "osé" al acestei ediţii: Roussel şi Haller nu s-au dat înapoi să se dezbrace complet pentru scenele de (să zicem) sex, deşi au, împreună, peste 150 de ani... Iar partea cea mai savuroasă a acestui love story la senectute (consumat într-o cameră de hotel) este că, aidoma mult-ridiculizatului film al lui Arthur Hiller, "totul pare să-i despartă" pe cei doi amanţi: El este militant socialist (de unde titlul, Le temps des cerises...), iar Ea - ei bine, Ea citeşte Le Figaro!
Prezenţa bătrînilor (şi a iernii) reprezintă una din acele coincidenţe tematice în care anumiţi analişti-comentatori tind să întrevadă "semnificaţii" ascunse. Dacă sînt pe ecran este pentru că - sugerează ei - sînt simbolurile unor realităţi. Şi, într-adevăr, atmosfera generală - aici în Franţa, aici la Clermont-Ferrand - este de "morozitate": parcă n-am mai regăsit - în săli, în bistrouri - acelaşi entuziasm şi aceeaşi frenezie, acea joie de vivre (avec le court-métrage) ca alte dăţi... Lumea (şi mai ales tineretul, pentru că el constituie grosul spectatorilor, aici "în centrul Franţei, în capitala regiunii Auvergne, patria lui Pascal şi a uzinelor Michelin") pare blazată, gustă scurtmetrajul cumva din vîrful buzelor, de parc-ar bifa un ritual. Şi, cum a nins (iată!), a nins mult şi a fost ger în primul week-end, sălile au fost neaşteptat şi dezolant de goale - aproape că nu-ţi venea să crezi că eşti totuşi în capitala mondială a scurtmetrajului! Şi nu e vorba doar de faptul că, iată, cinema-ul "Le Paris" (bastionul cinematografului "de artă şi eseu" clermontez) va fi demolat pînă la anul, pentru a face loc unui parking (parcă): prietenii "Le Paris"-ului s-au mobilizat, denunţă "monopolul multiplexurilor", invocă "excepţia culturală" ş.a.m.d. (paradoxul: "Le Paris" se află în "Place de la Résistance"!). Adevărul e că, în Franţa, cinema-ul merge bine, cifrele sînt în creştere (e drept, în special în multiplexuri...). Între timp ninsoarea s-a oprit, soarele a revenit, cozile s-au reinstalat la intrarea în săli - totul a reintrat în normal. Doar Franţa (după părerea cvasigenerală) nu şi-a revenit, pare în continuare paralizată de lupte politice interminabile şi de o stare de spirit catastrofistă care, la drept vorbind, nu prea are motive: şomajul a scăzut, CPE-ul (contrat première embauche) propus de Guvernul Villepin pare o măsură rezonabilă, iar incendiile din banlieue-uri sînt o amintire îndepărtată. Şi totuşi - cum spunea radicalul Henri Emmanueli -, "sondajele surîd, poporul mîrîie": francezii vor să trăiască mai bine, dar, dacă s-ar putea, fără să mişte un deget. Franţa îmi lasă impresia unui bărbat în plină putere care s-a instalat într-un fotoliu de paralitic, din care nu vrea nici mort să se scoale: cum să o facă, dacă fotoliul a costat atît de mult!?
Iarna pusă deoparte, rămîn bătrînii. Cînd nu ninge (şi deci nu rămîn în case), aceştia sînt peste tot - şi ferească Dumnezeu să te nimereşti în spatele acestora la supermarket-uri: cum sînt - de regulă - nevorbiţi, au obiceiul criminal de a se înnădi la vorbă cu casierele, care le răspund politicos (doar îi văd aproape zilnic!), şi tacataca-tacataca, cine nu are bătrîni să-şi cumpere - da, poate să-şi cumpere (fără coadă); cine are stă la coadă...
Şi mai e şi problema banilor. Anul acesta, s-au putut vedea - aici la Clermont - scurte atît de ieftine încît CNC-ul românesc ar trebui să le ofere candidaţilor la sponsorizări pe post de know-how: ce ziceţi, de pildă, de un scurtmetraj (unul din cele mai bune din ediţia actuală!) care a costat numai... 300 de euro?? Vi se pare un banc? Ei bine, este - şi nu este: Me, My Bag and My Ball (film franţuzesc, co-semnat de Diego Ongaro şi Thomas Pousson, pe care sper să-l aduc la festivalul Anonimul) chiar atîta a costat - respectiv închirierea camerei video digitale cu care a fost filmat -, şi este o minune de invenţie şi umor! Ongaro vine dinspre televiziune, Pousson este grafician, iar "modelul" lor este Michel Gondry, wunderkind-ul videoclipurilor internaţionale. Scurtul lor durează 7 minute, dar nici unul nu e în plus. E doar greu de clasat într-un "gen": să zicem, la repezeală, că exprimă (la perfecţie) genul "ludic"... O familie duios disfuncţională, fără mari tragedii "americane", fără prises de tête, fără politicale şi fără istericale: fiul-narator vegetează şi visează, mama, excedată de hiperactivitatea fiului mai mic, îi pune acestuia calmante în ceai, iar tatăl - hedonist la pensie - se bronzează nud pe terasă. La un moment dat, în poveste intervine Elementul Cel Mai Important: o dungă orizontală - ce pare o zgîrietură pe peliculă... Şi stop: ca la un bun thriller, ce fac Ongaro & Pousson cu această "dungă orizontală" merită să fie ţinut secret.
Sau The Eel, superstraniul scurt (de numai 5 minute) al britanicului Dominic Hailstone: un film de animaţie, făcut parcă în bucătărie, care a costat mai puţin de 1.000 de euro şi este descărcat la greu de pe Internet! (Ce-i drept, Hailstone a făcut efectele speciale la primul Harry Potter...) Banii, se pare, nu sînt o problemă; cu o condiţie: să ai idei. Nu ştiu cît a costat Uten tittel / Fără titlu, hipnotica ficţiune de 14 minute a norvegiencei Anja Breien - filmată de celebrissimul Tonino Guerra, e de presupus că măcar onorariul acestuia s-a ridicat la cîteva zerouri bune. Dar filmul (văzut tot în secţiunea "Labo") e unul din cele mai frumoase de la Clermont-Ferrand: o succesiune de cadre fixe, ca o instalaţie-performance pusă în scenă şi urmărită în mai multe locaţii, cu un "nor" de baloane negre făcîndu-şi apariţia deasupra unui oraş (Oslo?) şi agăţînd privirile tuturor - şi, apoi, aterizînd lin pe o pajişte înzăpezită, sub privirile emoţionate ale altor oameni. Aceştia se desprind, unul cîte unul, şi îngroapă baloanele sub zăpadă, în timp ce vocile lor, din off, rostesc nume - multe nume... Ale cui? Ale celor morţi în atentatele din 11 septembrie 2001? Ale unor victime ale SIDA? Nu vom afla, căci filmul se numeşte "Fără titlu" - şi îşi poartă şi misterul, şi poezia (ambele, albe ca zăpada) cu aceeaşi graţie eliberată de contingent cu care marile filme plutesc peste vaste întinderi de epoci aglomerate politic.