Un titlu care n-are nici o legătură cu conţinutul, în afară de cea numerală, dar ţineam neapărat să omagiez cumva filmul omonim, care mi-a marcat copilăria şi pe care am ţinut morţiş să-l revăd când am crescut mare. N-ar fi trebuit. Să-l revăd, adică.
Dar nu despre filme văzute demult şi revăzute recent voiam eu să vorbesc, ci despre filme relativ rare care mi-au scăpat, din motive care merg de la bizar la incredibil, până acum. Patru, mai exact, recuperate calup, la final de octombrie, început de noiembrie. În ordine.
The Wrong Man, 1956. Povestea o spune Peter Bogdanovich în documentarul de pe DVD, eu o ştiu dintr-o biografie pe care am citit-o la Alin: pe când era copil, Hitchcock a fost acuzat de tatăl său c-a făcut un pocinog anume - cum nega cu înverşunare, tatăl s-a decis să-i aplice o corecţie invers proporţională cu fapta... L-a trimis la secţia de poliţie cu un bileţel, sergentul de serviciu l-a deschis, l-a citit şi l-a poftit pe tânărul Alfred într-o celulă, de unde Hitchcock senior l-a eliberat după câteva ore de groază. Întâmplarea l-a marcat evident pe viitorul regizor (tema individului acuzat pe degeaba se regăseşte în titluri felurite, de la The 39 Steps la North by North-West), iar repulsia faţă de "uniforme" e aproape palpabilă în întreaga filmografie - nicicînd mai dureros decît în acest thriller cu alură de documentar, de departe cel mai atipic şi cel mai personal opus din cariera cineastului. Henry Fonda e un muzician arestat pentru o serie de jafuri cu care nu are nici o legătură - primele 50 de minute, de la interogatoriu şi până la tribunal, se numără printre cele mai triste din istoria cinema-ului (imaginaţi-vă un Kafka ecranizat de Rossellini) iar finalul, pe care producătorii au încercat în van să-l îndulcească, anunţă, maliţios, că asemenea porcării se pot întâmpla din nou, oricând, oriunde.
Alligator, 1980. Combinaţia "film cu monştri/satiră socială" funcţionează întotdeauna de minune - un exemplu recent ar fi Monstrul sud-coreean, unul mai vechi ar fi Piranha, 1978, scris de John Sayles şi regizat de Joe Dante. Doi ani mai târziu, Sayles şi-a reciclat materialul, înlocuind peştii mutanţi cu un crocodil gigant (aruncat la closet pe când era puiuţ şi care se cheamă, vai!, Ramon), ce se hrăneşte cu ce pică prin canalizare (în special cadavre de câini pe care "oameni de ştiinţă" au făcut experimente interzise) şi care purcede la a teroriza oraşul, terifiant şi temeinic. Regizorul Lewis Teague filmează fără fasoane, efectele speciale sunt chiar reuşite, ţinând cont de bugetul infim, umorul şi sângele curg în valuri, iar Robert Forster, în rolul principal, are şarm cât cuprinde. Apariţia lui Henry Silva pe post de vânător versat şi vivace e cireaşa de pe tort - în (sub)genul său, filmul e exact ce speram: un campion.
Mala Noche, 1985. Debutul legendar & independent (drept care semi-obscur) al iconoclastului Gus Van Sant se dovedeşte un soi de blueprint al creaţiilor ulterioare, în special Drugstore Cowboy şi My Own Private Idaho. Filmat alb-negru (de John Campbell) în splendid/dezolantul Portland, Oregon, montat, jucat şi regizat din instinct, acest eseu post-punk, pe cât de fascinant pe atât de idiosincratic, e inspirat de cărţulia cu acelaşi nume semnată Walt Curtis, demn urmaş al unor Kerouac sau Ginsberg. Într-un fel e mai bine că l-am văzut abia acum - devine evident că Mala Noche e puntea între Stranger that Paradise şi filmele unor Todd Haynes sau Gregg Araki. O punte obligatorie şi esenţială.
Shock Treatment, 1981. La şase ani după inclasabil/cultissimul Rocky Horror Picture Show, autorii (mai exact regizorul Jim Sharman şi compozitorul/scenarist Richard O'Brien) au încercat să recidiveze cu un musical bizar/decadent, cu Cliff De Young şi Jessica Harper în rolurile emblematice Brad şi Janet, jucate altădată de Barry Bostwick şi Susan Sarandon. Ce dezamăgire! Ansamblul e mult prea ambiţios, satira mult prea telefonată, piesele n-au farmec, bizareria delicioasă s-a transformat într-un soi de budincă lipicioasă... Şi totuşi, un film care comportă versurile "So look out, mister, don't you blow your last resistor for a vista that'll mystify ya!!!" nu poate fi cu totul rău, nu?