Vă spuneam în corespondenţa trecută că, în Elveţia, răbdarea e o calitate naţională. Şi că femeile din această ţară au fost ultimele care să fi primit drept de vot, din toată Europa (dar Elveţia nu e în Europa - administrativ vorbind)... Rezultă că răbdarea femeilor elveţiene este mai mult decît o calitate, fie ea şi naţională: este un monument.
Două documentare văzute la Solothurner Filmtage au avut în vizor două femei extraordinare: Hedy Lamarr şi Hilla von Rebay. Nici una nu era elveţiană; prima este, să zicem, mai cunoscută - sau ar trebui să fie - de cinefili: a fost una din actriţele cele mai "glamouroase" ale Hollywoodului (anii '30-'40). Von Rebay însă nu cred că provoacă declicul nimănui - şi asta, pentru că numele i-a fost aruncat într-un con de umbră din cauza unor intrigi, atît de obişnuite în lumea artei. Documentarul elveţiencei Sigrid Faltin Die Baroness und das Guggenheim (co-produs de ZDF şi de Arte) încearcă să facă dreptate acestei figuri foarte influente ale scenei artistice din prima jumătate a secolului trecut. Şi o face - mult mai bine decît documentarul despre Lamarr.
Faltin se apropie de subiectul ei cu empatie şi curiozitate, dar nu rămîne înţepenită într-o adulaţie bleagă: von Rebay - care a fost mîna dreaptă a lui Solomon R. Guggenheim, "nasul" fin din spatele deciziilor acestuia în materie de artă şi, totodată, autoarea morală a celebrului muzeu newyorkez proiectat de Frank Lloyd Wright - este privită prismatic, din mai multe unghiuri, ca un tablou cubist, ceea ce se dovedeşte abordarea cea mai potrivită în cazul acestei femei dintr-o bucată, dar cu multe faţete. Căci, născută în Germania, baroneasă, von Rebay a fost - printr-un geniu al destinului - mereu în centrul marilor mişcări artistice: era la Zürich, în 1916, cînd s-a inventat Dada; i-a cunoscut pe Hans Richter şi pe Jean Arp; a comisionat lucrări lui Kandinsky, Chagall şi Moholy-Nagy; a cochetat ea însăşi cu pictura, dar, inteligentă, şi-a dat seama că nu are forţa de-a deveni altceva decît o ilustră epigoană - aşa că s-a "reprofilat" spre curatoriat. Faltin nu este, nici ea, o simplă ilustratoare, iar documentarul ei n-are nimic din zumzăiala aceea posacă a multor documentare helvete care, chiar şi cînd vorbesc despre bomba atomică, dau impresia că povestesc tehnologia producerii brînzei... Mi-a adus aminte de Frida, lungmetrajul de ficţiune despre Frida Kahlo (făcut tot de o femeie: Julie Taymor): are acelaşi nerv, şpilul detaliului revelator şi pe cel al invenţiei bine găsite. Pentru a-şi face filmul atractiv şi amuzant, Faltin nu se abţine de la nimic: intervine în tablouri sau fotografii, ştergînd sau adăugînd personaje în funcţie de capriciile istoriei; schimbă privirea amabilă a dnei Lloyd Wright, dintr-o fotografie în care este pozată alături de soţul ei, într-una plină de ură şi gelozie - cînd acesteia i se va fi părut că legătura lui Hilla cu soţul său risca să treacă dincolo de artă şi arhitectură; alteori, împinge ireverenţa pînă acolo încît (tot graţie graficii pe computer) scoate limba unui personaj pentru a marca un dezacord - exact ca-ntr-un desen animat. La capătul celor 76 de minute, eşti cucerit şi de Hilla, şi de filmul lui Faltin: chiar dacă von Rebay a murit bogată, dar uitată, Die Baroness und das Guggenheim o aduce în actualitate într-un mod atît de strălucitor şi de simpatic încît o parte din reparaţie a fost făcută.
Nu acelaşi lucru se poate spune, din păcate, despre documentarul Hedy Lamarr - Secrets of a Hollywood Star, făcut de nu mai puţin de trei regizori: fraţii Fosco şi Donatello Dubini şi Barbara Obermaier. Las' că titlul e de tabloid, pe principiul "afară-i vopsit gardul"; problema e că şi filmul (care durează 84 min.) e la fel. Imaginile (de arhivă şi recente) alternează şcolăresc, redundant şi confuz, nereuşind să lămurească nici un "secret" - ba, mai şi bălmăjind pe alea deja cunoscute... Cunosc un tînăr de 20 de ani (Alexandru N., sper să citeşti asta!) care ştie mai multe despre Hedy Lamarr decît află un neofit din acest film; şi, deşi viaţa lui Hedy "bate filmele" în care-a jucat, excepţionalitatea acestei vieţi nu transpare din Secrets of a Hollywood Star decît ca fapt divers: faptul că a apărut goală, la 17 ani, într-un film care a făcut scandal - Ecstasy; faptul că a fost căsătorită de vreo şase ori, cu tot atîţia miliardari în dolari, dar că a murit într-un azil de săraci; faptul că a fost prinsă furînd din magazine - şi ce fura? laxative!!; în fine, faptul - aproape neverosimil - că, în anii războiului, împreună cu compozitorul Georges Antheil, a pus la punct un sistem de bruiaj (channel hopping) care a reuşit să dezorienteze submarinele germane (patentul nr. 2.292.387, din 1942)...! O femeie mai mereu singură, retrasă (I want to be alone, "şlagărul" lui Garbo, era şi cîntecul ei) şi foarte, foarte timidă; "de ce nu vorbeai, la party-urile unde erai invitată?" - este întrebată vieneza Lamarr prin 1970, cînd arăta, încă, foarte bine. "Pentru că americanii nu mă înţelegeau", răspunde ea, simplu, încheind orice discuţie. În faţa imaginilor cu Hedy - stilată de make-up artiştii Hollywoodului - nu poţi avea decît o reacţie: adoraţia totală. Cred că este (era - şi încă mai este, în filmele ei) cea mai frumoasă femeie de la Hollywood, într-o vreme cînd pe-acolo "lucrau" şi Greta, şi Marlene, şi atîtea alte splendide salahoare ale marilor studiouri. Cei trei regizori n-au ştiut, pur şi simplu, ce să facă din această mană cerească. N-au ştiut de unde s-o apuce, cu cine să stea de vorbă (la un moment dat este intervievat Mickey Rooney, care nu spune despre Lamarr - pe care nici n-a cunoscut-o foarte bine - decît ceea ce ştie toată lumea: că era "foarte frumoasă"; apoi, înghiontit de un cot al dnei Rooney, îl imită - prost - pe Clark Gable, "care a jucat cu Hedy"... Patetic!), n-au ştiut ce să aleagă - din atîtea mărturii despre Lamarr -, etc., etc.
Scriu cele de mai sus, convins că viaţa lui Hedy Lamarr merită un film. Şi nu doar un documentar - ci un lungmetraj "de ficţiune", cum a fost The Aviator / Aviatorul lui Scorsese despre Howard Hughes (pe care Hedy l-a cunoscut - nu se ştie cît de apropiat...). Dar cine să-l regizeze? Şi, mai ales, cine s-o interpreteze - în această rezervaţie de chihuahue care a devenit Hollywoodul?... În dreptul ferestrei, pe rîul care curge de la stînga la dreapta, plutesc mici raţe albe şi cîteva lebede; grupurile de adolescenţi şi adolescente, vag hip-hop, aduşi cu clasa la filme - ca la noi, pe vremuri... - au intrat în "Altes Spital" (clădirea lipită de hotel) să vadă cine ştie ce cine-minunăţie helvetă; în camera über-confortabilă, cu design de ultimă oră (baie-saună, televizor cu plasmă etc.), este foarte cald; nici nu-mi vine să cred că sînt într-o clădire din 1735 care a adăpostit un ordin religios - "les soeurs grises"... Viaţa curge mai departe şi, undeva în acest orăşel ticăit şi tihnit, mai multe ceasuri cu cuc se pregătesc să scoată limba exactă. Mda, sînt în Elveţia, la Solothurn, unde nu există tramvaie - dar privind păsăretul plutitor, ca o pasienţă imobilă, îmi spun că răbdarea, în Ţara Cantoanelor, vine în multe forme; totul e să ştii s-o recunoşti.